Berlin trei, plînge lumea după ei

Am ieşit adineaori de la unul dintre cele mai umane filme văzute aici. Îi spune Tickets şi m-am aşezat spre marginea rîndului, gîndindu-mă că dacă Abbas Kiarostami e unul dintre autori (pe lîngă Ermanno Olmi şi Ken Loach) e foarte posibil să mă plictisesc şi să vreau să plec. Fatalitate! N-am plecat, ba chiar mi-a plăcut foarte mult şi spre sfîrşit mi-au dat lacrimile (ceea ce îmi vine să fac şi acum, aflînd la telefon că motanul meu în sfîrşit a făcut caca după 4 zile de grevă, oferindu-mi un frumos cadou de Valentine's Day. Cum spunea un pensionar în tramvai - "Numai mamă şi bunică să nu fii!").

Deci, Tickets este un singur film a cărui acţiune se petrece într-un tren intercity care pleacă nu am reţinut de unde şi circulă spre Roma. Cei trei cineaşti au făcut fiecare cîte un filmuleţ, acestea nu sunt despărţite decît prin blankuri, nici un generic, nimic, iar cîteva personaje se reiau. Ermanno Olmi face un film despre un bărbat în vîrstă care a călătorit în delegaţie şi aproape că s-a îndrăgostit de o colegă mult mai tînără, de la compania de medicamente (Valeria Bruni-Tedeschi care mai mult zîmbeşte decît vorbeşte, pentru că mai tot filmuleţul se petrece în imaginaţia omului). Filmuleţul e frumos pentru felul în care acţiunea se tot reia, se duce tot mai departe în timp, nu foarte mult, apoi aceleaşi secvenţe sunt reluate din alte unghiuri, înglobînd alte personaje care vor reapărea mai tîrziu (o familie de albanezi cu un copil mic). Olmi circula înlăuntrul memoriei, readucînd în amintirea bătrînului sunetul unui pian auzit în copilărie, neştiind cine e pianista, de aceea ar putea fi o fetiţa din tren. (Adineaori a sunat un mobil, aici, la sala calculatoarelor, şi avea muzică din Războiul stelelor).

Abbas Kiarostami m-a surprins plăcut pentru ca a făcut un film plin de umor despre o Coană Chiriţa italiană şi modernă, o blondă de o sută de kile care circulă cu un băiat (fiul, îţi imaginezi) căruia îi spune tot timpul ce să facă, care femeie se ceartă cu cine apuca şi e de o nesimţire lată cît piciorul ei. Dar pe urmă, aflăm că băiatul e în serviciul social, nu e fiul ei, pînă la urmă îşi ia geanta şi dispare, iar femeia se dă jos în gara oraşului unde urma să fie parastasul soţului ei - blondă, mare şi dezolată ca o balenă pe uscat.

Al treilea filmuleţ este cel mai emoţionant, deşi începe cu trei tineri fani Celtic Glasgow care circulă în acelaşi tren la meciul pe care echipa lor îl susţine în Champions League. Vorbesc tare, aproape urla cîte un "f.." (pardon) la fiecare propoziţie, aflăm că lucrează de fapt la supermarket şi plănuiesc excursia de mult, ei dau sandviciuri unui băiat pe al cărui tricou scrie Beckham, dar băiatul Beckham e din Albania şi merge cu familia lui la Roma,unde îi aşteaptă tatăl. Cînd vine nasul, unuia din cei trei scoţieni îi lipseşte biletul, şi suspect devine pana la urmă micul albanez. În fine, scoţienii sunt convinşi de sora micuţului albanez să cedeze unul din biletele lor pentru că albanezii sunt săraci, au venit cu un camion şi nu ştiau cînd s-au dat jos că nu e Roma. În fine, naturaleţe à la Ken Loach, ţipete, lacrimi, sentimente tari, izbucniri nervoase, dar şi rezolvări inedite de situaţie, acest al treilea film fiind cel mai reuşit pentru că trecea rapid de la o gamă la alta şi toată isteria acelor băieţi aparent gălăgioşi şi obraznici confruntaţi pentru prima oară cu o poveste adevărată din "the third world" se rezolvă într-o manieră emoţionantă, vie şi adevărată. Cam atît azi.

(Deplasare sponsorizată de Fundaţia Anonimul)