Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Berlin 2005

Festivalul de Film de la Berlin, a 55-a ediţie / Biletele de drum spre orizonturi necunoscute


România Liberă, martie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cea de-a 55-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (desfăşurată între 10 şi 20 februarie) a avut surprizele ei. Poate cea mai mare a fost că, paradoxal, filme foarte bune din competiţia oficială au fost realizate de regizori debutanţi, făcînd "de ruşine" filme ale unor cineaşti afirmaţi. Asta poate spune multe despre gradul de previzibilitate al consacraţilor, ca şi despre evoluţia unei arte care îşi caută în permanenţă noi posibilităţi de exprimare.


Sageata  Ofensiva debutanţilor de toate vîrstele

Din cele 22 de filme selecţionate în competiţia oficială, nu mai puţin de cinci erau debuturi şi toate (cu o singură excepţie), filme de o calitate deosebită. U-Carmen eKhayelitsha de Marc Dornford-May a fost mai întîi o transpunere scenică a operei lui Bizet, pe care regizorul a făcut-o împreună cu cea care şi interpretează rolul principal, Pauline Malefane. Libretul a fost adaptat la realităţile existenţei din suburbiile Cape Town-ului şi scris în limba xhosa. Carmen lucrează la fabrica de chibrituri şi cîntă împreună cu colegele într-un cor care tocmai repetă opera Carmen - de aici filmul căpătînd adîncime şi mai multe drame, făcîndu-te să te întrebi dacă drama e reală ori e o repetiţie. Juriul competiţiei Berlinalei, condus de autorul de blockbuster-uri Roland Emmerich, a fost impresionat însă de noutatea ideii de a face o adaptare a operei clasice într-un decor neobişnuit. De altfel, ce vezi pe ecran e chiar cinema, nu operă adaptată pentru marele ecran. Pe acordurile lui Bizet, proaspătul cineast (pentru care Berlinul a fost primul festival la care a fost invitat- ce lovitură!) filmează populaţia mai puţin avantajată economic a Africii şi, curios, muzica şi imaginile nu se exclud reciproc. Rezultatul e un melanj puternic, viu şi colorat, din care se desprinde în subsidiar o discretă pledoarie pentru libertate. Fireşte, comentatorii fac mereu presupoziţii şi îi bănuiesc pe juraţi că-şi orientează voturile în funcţie (şi) de considerente politice. Este posibil ca şi politica să fi stat la baza palmaresului recentei ediţii a Berlinalei, cu atît mai mult cu cît în selecţia oficială au existat patru filme legate de Africa.

În nici un fel nu era legat de politică filmul danez Anklaget / Accused de Jacob Thuesen şi nici nu a primit, din păcate, vreun premiu, nici măcar pe cel de interpretare masculină pentru excelentul Troels Lyby care interpretează rolul unui tată învinuit de fiica lui că a abuzat-o sexual. Filmul (tot un debut, autorul fiind pînă acum monteur) mi-a plăcut pentru că nu făcea din drama familiei o melodramă, totul era simplu şi rece spus, cu o economie de mijloace care transforma povestea (deloc unică şi exemplară, din păcate) într-un fel de thriller poliţist. Nu reuşeai decît foarte aproape de final să te convingi că tatăl într-adevăr era vinovat. Scenariul era în aşa fel scris încît te ţinea în şah tot timpul, mereu aveai egale argumente pentru ambele variante. Astfel, mesajul era mult mai uşor de transmis şi emoţia mult mai puternică, pentru că erau legate de o zonă psihologică sumbră şi complicată. Tatăl îşi iubea fiica, iar fiica de 11 ani n-a avut puterea să-l refuze. Soţia a crezut tot timpul în nevinovăţia bărbatului ei, iar acesta părea pentru toată lumea un om absolut normal. Filmul vorbeşte şi despre prezumţia de nevinovăţie (fata era cunoscută ca avînd tendinţe mitomane), dar şi despre drama pe care o trăiesc cei acuzaţi pe nedrept, dar din nou, cu o forţă care vine dintr-o epurare extraordinară a mijloacelor. Aproape că nu aveai senzaţia că vezi un film.

Anklaget a fost proiectat în ultima zi "de lucru" a festivalului, în ajunul anunţării palmaresului, ceea ce i-a făcut pe cei 3500 de jurnalişti să se mai dreagă după ce se plînseseră pînă atunci de o selecţie mai degrabă mediocră, lipsită de vîrfuri. E normal. Cînd meseria ta e să vezi cît mai multe filme şi cînd "faci" cel puţin marile festivaluri ale anului - Cannes, Berlin, Veneţia - precum şi altele de importanţă secundară, devii pretenţios şi ai vrea să fii zgîlţîit din automatismele tale. Dar dacă pe terenul cinematografiei devine tot mai greu să inovezi, să vii cu ceva care să înnebunească pe toată lumea, se mai întîmplă să ai într-adevăr filmul în sînge şi atunci să faci cinema din orice subiect. Este cazul unuia dintre cele mai umane şi mai tandre filme din festival, Kong Que / Peacock de Gu Changwei, care e tot creaţia unui regizor debutant. Autorul nu e însă debutant în cinema, avînd vechi state ca director de imagine. Lucru care nu se simte, autorul nu pune imaginea pe primul plan, ci creează o lume, cea a unei familii de oameni simpli, pe care o urmăreşte între 1977 şi 1984. O familie cu trei copii. Fiecare copil are istoria lui, care e prezentată separat, în trei capitole, întreaga istorie a familiei creîndu-se însă din aceste poveşti întrepătrunse, din corespondenţele dintre ele, dintr-o substanţă care curge pe dedesubt şi care face şi ca orice existenţă să fie unică şi tandră în ciuda greutăţilor. O substanţă pe care n-o putem detecta trăind, dar o putem gusta în filme, cărţi, muzici. Dincolo de o perfectă stăpînire a mijloacelor (şi de ţinere a lor în frîu, cum am spus), filmul a cucerit şi pentru că simţeai încă de la început că e făcut cu sinceritate şi bun simţ. Acestea sunt calităţi care se simt de la primele cadre, şi nu sunt mulţi cineaştii care le au în sînge.


(cei trei fraţi din Kong Que)


De altă factură este debutul în regie al ungurului Lajos Koltai, apreciat director de imagine (şi vechi colaborator al lui Istvan Szabo). Fateless a intrat în competiţie pe ultima sută de metri, înlocuind un film cu Glenn Close pentru că (s-a spus), vedeta americană nu putea face deplasarea la Berlin. Înlocuirea a făcut însă ca la Berlin să vină nu numai Lajos Koltai şi interpretul, expresivul actor adolescent Marcell Nagy, ci şi autorul romanului care a stat la baza filmului- laureatul Premiului Nobel (pe 2002), Imre Kertesz. Romanul a fost publicat în 1975 şi narează drama reală a autorului care a trăit experienţa lagărelor de concentrare din Auschwitz-Birkenau şi Buchenwald la vîrsta la care alţi băieţi încă colindă fără spaime prin lanurile copilăriei. La Fateless primul lucru care îţi sărea în ochi era imaginea - foarte îngrijită, fără cusur chiar - trădînd antecedentele regizorului şi dorinţa poate inconştientă de a se exprima total prin imagine. Koltai începe filmul în culori desaturate, bătînd spre sepia, dar îl termină în alb-negru, şi sunt destule secvenţele din lagăr, unde imaginea face totul. Dramaturgic, experienţa lagărelor este concentrată în viniete, în scurte secvenţe fără legătură între ele, dar care reprezintă momente ale vieţii din lagăr şi etape ale traseului eroului care coboară tot mai adînc pe scara rezistenţei fizice şi psihice, frizînd chiar moartea. Mesajul filmului, puternic şi oarecum nou (experienţa lagărului te marchează şi în sensul că nu vei mai găsi uşor punţi cu cei din afară) şi tema grea, în ton cu ultimele evenimente (împlinirea a 60 de ani de la eliberarea Auschwitzului), n-au făcut totuşi ca filmul să intre în palmares.


Sageata  Consacraţii

Pe lîngă aceste memorabile filme de debut, în competiţie au revenit şi cineaşti de prestigiu, cum e rusul Aleksandr Sokurov, care a prezentat partea a treia a unei trilogii din care mai fac parte filmele despre Hitler şi Lenin. Solnze / The Sun îl are în centru pe împăratul Hirohito şi se ocupă de scurtul răstimp dintre Hiroshima şi capitularea Japoniei. Au fost voci care au spus că Sokurov şi-a umanizat personajul pe care l-a înfăţişat ca pe o persoană aparent distrată şi boemă (recita poeme, se ocupa de biologie marină cînd, vorba ceea, ţara ardea), şi că nu a dorit să-l pună pe acelaşi plan cu Hitler. Sokurov a mărturisit că nu este interesat de istorie cît de oamenii care au de-a face cu turnantele ei. Momentul ales pentru film e , într-adevăr, o mare turnantă. Hirohito şi Japonia sunt la o mare răscruce. Schimbarea de paradigmă e figurată printr-un moment de mare linişte şi de o frumuseţe aproape abstractă: cînd împăratul iese din buncărul palatului său, după episodul Hiroshima (figurat printr-o secvenţă animată, cu foc mult şi peşti care zboară prin aer şi printre clădiri în ruină), primul indiciu că turnanta s-a rotit cu 180 de grade e faptul că în curte doi soldaţi americani încearcă să prindă o barză domesticită. Filmat mai frumos, mai sobru şi mai sumbru decît Fateless, filmul lui Sokurov este interesant prin felul în care se joacă cu timpul şi cu spaţiul, dîndu-le încărcătură psihologică. Dramaturgic, nu se întîmplă foarte multe în răstimpul celor 110 minute - împăratul iese din buncăr, coboară la loc, cade bomba peste Hiroshima, el se mai uită la două poze, apoi iese, e dus la generalul american McArthur, revine, merge din nou (de astă dată la cină), revine, se vede cu soţia. Însă din aceste repere ale unui timp defragmentat, Sokurov descompune în atomi substanţa psihologică a unui moment istoric şi, deşi declară contrariul, face (şi) un film despre Istorie. Dacă nu despre istoria punctuală, atunci despre Istoria mare şi abstractă, care funcţionează după reguli mai degrabă matematice.

În schimb nu m-a "amuzat" deloc filmul despre Francois Miterrand Le Promeneur du Champ de Mars, realizat de Robert Guediguian după cartea jurnalistului Georges-Marc Benamou, Le dernier Miterrand. Benamou l-a cunoscut pe Miterrand pe ultima sută de metri a vieţii acestuia, a stat cu el de vorbă şi a scris pe urmă o carte care, normal, a devenit best-seller. Filmul este transpunerea cinematografică a acestor interminabile dialoguri. Nu sunt interesată de politică, dar nici n-am găsit în film (în ciuda interpretării foarte bune a lui Michel Bouquet) vreo trimitere mai inteligentă la plăcile tectonice ale Istoriei, aşa cum am găsit în Solnze. Nu m-a amuzat nici The Wayward Cloud realizat de cel mai "senzual" cineast de azi, Tsai Ming Liang (cum era recomandat în caietul de presă.). Mi s-a părut excesiv de kitsch în încercarea de a media căutatele ori mecanicele secvenţe porno cu momentele muzicale în care demoazele cîntau hituri în mandarină şi fluturau prin aer penisuri de plastic. În schimb, snobeala are întotdeauna lăudătorii ei, dovadă că filmul a fost premiat şi de juriul mare, dar şi de juriul criticii.

M-a "amuzat" însă foarte mult Tickets de Ermanno Olmi, Abbas Kiarostami şi Ken Loach, film prezentat în afara competiţiei, dar tot în selecţia oficială. Proiectul a debutat frumos. Cei trei mari reprezentanţi ai cinematografului de autor se respectau de departe. Nu se cunoşteau. Ideea era, iniţial, să facă fiecare cîte un documentar despre oameni care circulă cu acelaşi tren. Cînd s-au întîlnit în sfîrşit şi au stat de vorbă, au ajuns la concluzia că mai bine fac ficţiune. Şi atunci au scris scenariul la şase mîini şi au regizat fiecare cîte o poveste. Rezultatul este un film din viaţă, dar şi o lecţie de artă. Dincolo de lecţiile de cinema, filmele fac o radiografie a lumii în care trăim, în care graniţele ţărilor sunt modulate şi mai degrabă interioare, ţinînd seama mai mult de prejudecăţi şi de bun simţ. Un om de ştiinţă, un tînăr, trei suporteri de fotbal scoţieni, o familie de albanezi îşi văd destinele întreţesute pe durata aceleiaşi călătorii cu un Intercity care vine de undeva din Est (nu se specifică de unde) şi al cărui punct terminus e Roma. (Într-adevăr, toate drumurile duc la Roma). Filmuleţele (mai ales cele ale iranianului si britanicului) au umor , dar înainte de toate sunt umane, răzbate din ele o umanitate care ne e binecunoscută - căldură dar şi prejudecăţi, bunăvoinţă dar şi intoleranţă. Tot despre graniţe trata şi filmul german din competiţie One Day In Europe de Hannes Stöhr, unde muştarul care lega maioneza era de fapt fotbalul.


(Abbas Kiarostami, Ken Loach şi Ermanno Olmi, autorii lui Tickets)


În schimb, The Life Aquatic With Steve Zissou n-a semănat cu nimic, după cum nici Wes Anderson, autorul, nu seamănă cu nici un alt cineast. Pentru că filmul a fost turnat în Studiourile Cinnecitta, au fost jurnalişti care la conferinţa de presă l-au asemănat pe american cu Fellini. Dar nu îi uneşte decît un lucru (comun cîtorva) - o imaginaţie debordantă şi un umor fără limite. După ce cu The Royal Tenenbaums, Anderson făcea o satiră la adresa instituţiei familiei, strîngînd la un loc mai mulţi ciudăţei, înghesuind calităţi şi momente de un umor caustic, nebun, în The Life Aquatic... duce nebunia şi mai departe, dar adînceşte perspectiva. Filmul a pornit de la o idee din facultate, idee ce fusese concretizată într-o pagină de text. Steve Zissou se numea pe atunci Steve Cousteau şi făcea cercetări pe mările şi oceanele lumii. Cînd a revenit la proiect, Anderson (care a dezvoltat povestea împreună cu prietenul său, actorul Owen Wilson), a coborît la nivelurile primare ale dualităţii realitate-ficţiune şi la eterna poveste a creatorului. Acolo îl caută Steve Zissou şi team-ul lui de ciudăţei pe rechinul-jaguar pe care nimeni nu l-a văzut vreodată. Imaginaţia lui Anderson înfloreşte ca liliacul primăvara, pe acelaşi ram cu umorul. Jurnalista britanică venită de fapt să dezumfle mitul lui Zissou se numeşte Winslet-Richardson (aluzie la cunoscutele actriţe britanice Kate Winslet şi Natasha Richardson). Unul dintre mateloţi e un negru care în absolut toate secvenţele (şi în cele mai dramatice) zdrăngăne la chitară, în portugheză, melodiile lui David Bowie. În multe secvenţe Anderson se foloseşte de peşti animaţi, coloraţi şi haioşi, pentru a ilustra "mirifica" lume subacvatică. Presupusul său fiu este, la apariţia în viaţa lui Zissou, aviator la "Air Kentucky". Prin urmare, în toate cadrele din cabina lui trebuie să apară tot felul de săculeţe şi traiste pe care scrie "Air Kentucky". Şi aşa mai departe. Anderson nu te lasă un cadru de capul tău, ci te face să rîzi în prostie.

În schimb, mult mai rar şi mai comercial a fost umorul ultimului film arătat la Berlin (şi în afara competiţiei), comedia romantică Hitch de Andy Tennant, în care Will Smith joacă rolul unui "date doctor", un tip care îi învaţă pe cei mai mormoloci bărbaţi să o cucerească pe femeia visurilor. Cu toată relativa lui sărăcie ludică, jurnaliştii obosiţi ca la fiecare final de ediţie, s-au amuzat şi au terminat filmul (şi festivalul) aplaudînd ca la teatru. Avea dreptate cine spunea că jurnaliştii şi criticii de film sunt nişte nevrotici. Spre finalul festivalului se rîdea isteric la filme foarte sobre, iar oboseala îi făcea pe oameni să le arunce priviri fioroase celor care, la sala calculatoarelor de pildă, le agăţau din greşeală haina de pe scaun. Nemaivorbind de valul de gripă (cel mai rău din ultimii 30 de ani în Germania, s-a spus ) care îi făcea spre sfîrşitul ediţiei să tuşească pe capete.

Recent încheiata ediţie a fost legată, spuneau agenţiile de presă înainte de debut, de politică, sex şi fotbal. Mie mi s-a părut că a primat politica, Berlinala fiind un festival care preferă problemele ardente glamour-ului, deşi încearcă să le echilibreze pentru a nu-şi pierde sponsorii şi publicitatea. Paradise Now de Hany Abu-Assad a fost filmat la Nablus de un regizor palestinian care trăieşte în Olanda (a scos capul cu Rana's Wedding). S-a filmat greu, cu întreruperi, cu stres din pricina schimburilor dese de focuri şi a căutăturii neîncrezătoare a localnicilor. Filmul priveşte dintr-un unghi inedit o realitate dureroasă situaţia acelor palestinieni care sunt trimişi să se arunce în aer în zonele aglomerate ale Israelului. Eroii sunt doi prieteni, doi tineri care sunt mecanici auto şi duc mai degrabă o existenţă boemă. Cînd organizaţia îi anunţă că a doua zi trebuie să moară, ei nu au voie să-şi anunţe familiile. În mare secret, pleacă la locul de întîlnire unde sunt tunşi, îmbrăcaţi în costum şi înregistrează, cu mitraliera în mînă, ultimele cuvinte prin care îşi justifică gestul şi îşi iau adio de la familie. (Ceea ce în realitate ni se pare mărturia unor fanatici capătă pe ecran calităţi tragi-comice). În film, planul nu merge cum era stabilit şi lucrurile se amînă, iar în răstimpul în care cei doi prieteni trebuie să se regăsească, două procese psihologice se desfăşoară în paralel. Tînărul care era hotărît să moară îşi dă seama că nu moartea e soluţia încetării conflictului cu israelienii. Celălalt, la început nehotărît, se convinge singur că, dacă tatăl lui a fost executat ca trădător, el trebuie să spele ruşinea familiei şi să se sacrifice. Cu excepţia cîtorva momente unde replicile erau cam lozincarde, filmul este curat, fiind interesant mai ales ca document al unei realităţi pe care n-o putem cunoaşte personal (decît prin ştirile de la jurnalele de actualităţi, care nu ne oferă mai mereu decît cifre). Oricum, cineastul oferea o bază de discuţie, nu făcea nici apologia terorismului, nici pe cea a pasivităţii. Iar scenariul datează de dinainte de 11 Septembrie fiind încă, din păcate, foarte actual.


Sageata  Cum a stat România

Prezenţa României la Berlinală s-a făcut simţită încă din prima zi, cînd a avut proiecţia de presă Lost and Found, o colecţie de şase scurtmetraje semnate de tineri cineaşti din Europa de Est. Printre ei, şi Cristian Mungiu. Proiectul a prins viaţă anul trecut, cînd toţi cei şase au participat la secţiunea Berlinalei Talent Campus, iar banii au venit din Germania. Tema grupajului era legătura dintre generaţii, fiecare cineast avînd libertatea de a glosa cum dorea pe marginea ei. Turkey Girl (Curcanii nu zboară) este povestea unei fete de la ţară, trimise de tatăl său pentru prima oară la Bucureşti ca să dea şpagă medicului care urma s-o opereze pe mama ei muribundă. La Bucureşti, fata (interpretată de Ana Ularu) îl caută şi pe prietenul ei din sat, care îşi termină stagiul militar, el va trebui s-o ajute şi s-o orienteze în nebunia marelui oraş şi ale unor norme sociale care fetei îi sunt străine. Narată în stilul obişnuit al lui Cristian Mungiu, fără emfază, dar cu naturaleţe şi umor, povestea acestei maturizări rapide capătă o încărcătură sobră tocmai graţie unei găselniţe hazoase. Curcanul pe care fata l-a dresat şi pe care din păcate trebuie să-l dea tăiat medicului tocmai a reuşit să deosebească cercul de pătrat (!). Să deosebeşti cercul de pătrat poate însemna aşadar, pentru tînărul cineast, să depăşeşti un prag, să iei distanţa faţă de o generaţie şi o etapă. Premiera filmului, care a avut loc a doua zi, a inaugurat secţiunea Forum, şi s-a bucurat de o extraordinară participare a publicului.


(Ana Ularu şi curcanul dresat din Turkey Girl)


În aceeaşi secţiune, dedicată tinerilor, au evoluat şi tinerii actori Maria Popistaşu şi Bogdan Dumitrache, protagoniştii filmului austriac Crash Test Dummies, realizat de Jörg Kalt. Eroii sunt doi români care pleacă la Viena să aducă o maşină furată, dar acolo lucrurile nu merg cum era planificat şi se trezesc fără bani. Confruntaţi cu o lume străină pe care trebuie s-o înfrunte cu buzunarele goale, ei trec printr-un proces rapid de conştiinţă. Dacă fata vrea să se întoarcă pentru că fetiţa ei e bolnavă, tînărul mai că şi-ar încerca forţele în lumea largă. Finalul acestui film (care tratează nu numai despre tinerii români, dar şi despre cei austrieci, în condiţiile în care primul val de ţări est-europene aderă la UE) este unul pozitiv şi politically correct în esenţă: românii se întorc în România, chiar şi cu o maşină de furat.

România a mai fost prezentă şi pe genericul filmului unguresc Dallas Pashamende, realizat de regizorul născut în România Adrian Robert Pejo. Protagonistul, Bogdan Zsolt, a făcut şi el deplasarea la Berlin, dar el nu e singurul român de pe afiş. Alături de el, în această poveste cu ţigani, mai apar Radu Amzulescu şi Dorel Vişan (inevitabil, în rol de poliţist), iar director de imagine este Vivi Drăgan Vasile. Filmul a fost parţial turnat în România, dar s-a mutat în Ungaria cînd autorităţile i-a interzis echipei să mai rămînă pe motiv că dăunează mediului. Anul trecut, scandalul public nu s-a soldat decît cu mutarea în Ungaria.

Fără îndoială, regizorul francez născut în România Radu Mihăileanu este românul care a avut în acest an cel mai răsunător succes la Berlinală. Lungmetrajul său Va, vis et deviens a deschis secţiunea Panorama Special şi a terminat festivalul cu trei premii - Premiul Publicului, Premiul Juriului Ecumenic şi Premiul Label Europa Cinemas. Dacă în precedentul său film, aclamatul Train de vie, povestea era legată de România, de astă dată cineastul pune în ramă o poveste cu suport real petrecută în Israel. Ideea i-a venit stînd la un moment dat de vorbă cu un etiopian creştin care a ajuns în Israel. Filmul este, astfel, povestea unui copil creştin trimis de mama lui dintr-un lagăr de refugiaţi în Israel, unde se declară evreu şi este adoptat de o familie de evrei. Radu Mihăileanu tratează acum în altă cheie şi altă perspectivă problema (in)toleranţei (etnice, religioase etc), ca şi pe cea a identităţii.


(Radu Mihăileanu)


(Deplasare sprijinită de Fundaţia Anonimul)


Palmares Berlinala 55

- Ursul de Aur - U-Carmen eKhayelitsha de Marc Dornford- May (Africa de Sud- Marea Britanie)
- Marele Premiu al Juriului şi Ursul de Argint - Kong Que / Peacock de Gu Changwei (China)
- Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor - Marc Rothemund pentru Sophie Scholl- Die letzten Tage / Sophie Scholl- The Final Days (Germania)
- Ursul de Argint pentru cea mai bună actriţă - Julia Jentsch pentru Sophie Scholl- Die letzten Tage
- Ursul de Argint pentru cel mai bun actor - Lou Taylor Pucci pentru Thumbsucker de Mike Mills (SUA)
- Ursul de Argint pentru contribuţie artistică - Tsai Ming Liang, autorul scenariului (şi regiei ) filmului Tian Bian Yi Duo Yun / The Wayward Cloud (Taiwan- China- Franţa)
- Ursul de Argint pentru cea mai bună muzică - Alexandre Desplat pentru De battre mon coeur c'est arrêté de Jacques Audiard
- Premiul Blaue Engel pentru cel mai bun film european - Paradise Now de Hany Abu-Assad (Olanda- Germania- Franţa)
- Premiul Alfred Bauer şi Premiul FIPRESCI - Tian Bian Yi Duo Yun / The Wayward Cloud de Tsai Ming Liang



 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2005


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Berlin de la A la Z, Mihai Chirilov
 Amintiri de la a 55-a ediţie a Festivalului de Film de la Berlin - SchizoBerlin, Mihai Chirilov
 Pielea ursului din Berlin - Berlinala 55, Alex. Leo Şerban
 Prezenţe româneşti la Talent Campusul de la Berlin, Iulia Blaga
 Maşinăria de ucis văzută prin ochiul de peşte al aparatului de filmat - documentarele celei de-a 55-a Berlinală, Ada-Maria Ichim
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2005


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer