În acest an, la Berlin, opera a stat lîngă pornografie, ştiinţa a fost pusă în slujba antropologiei, dar şi a comportamentului sexual, iar glumiţele nevinovate au făcut casă bună cu filmele despre Holocaust şi Revoluţia Culturală.
Berlinala e fie un festival schizoid, fie o prăvălie non-stop unde găseşti de toate - depinde din ce parte priveşti lucrurile. Pentru fiecare film care ţine discursuri de la o tribună oficială există un respiro neconvenţional, un banc deocheat sau o ecranizare extinsă a unei ştiri de ora 5. Pentru fiecare membru îmbrăcat la patru ace din juriu (ca Roland Emmerich sau Nino Cerutti) există o paparudă volubilă (cum a fost în acest an irezistibila actriţă chinezoaică Bai Ling) care pune gaz pe foc şi-i inflamează pe fotografii de pe covorul roşu. Pentru fiecare cineplex de lux din Vest există o sală din Est, încremenită în arhitectura ei comunistă atît de exotică pentru occidentali. Iar pentru fiecare cocktail pretenţios şi minimalist, unde se dezbate starea precară a cinematografiilor din sud-estul Europei există un festin nocturn dedicat unui film din competiţie unde nu se mai dezbate nimic, pentru că decibelii electro îi aruncă în ring cu egal elan şi pe producătorii cu cravată, şi pe băgătorii de seamă în maiouri fosforescente. Ca orice festival tentacular care vrea să împace capra glamour-ului şi a provocării gratuite cu varza atitudinii sociale şi a manifestului politic, Berlinala n-are reţineri în a se proclama drept un eveniment în care Africa de Sud şi Sexul sînt invitatele de onoare. Iar dacă Africa de Sud s-a pricopsit cu un improbabil Urs de Aur pentru U-Carmen E-Khayelitsha (r. Mark Dornford-May), care nu-i decît a-nu-se-mai-ştie-cîta adaptare cinematografică a operei omonime a lui Georges Bizet, Sexului ştiinţifico-vorbit din Kinsey i-a revenit onoarea de a închide festivalul, iar celui explicit din The Wayward Cloud (r. Tsai Ming Liang) i s-a dat doar un premiu de consolare pentru, culmea ironiei, contribuţie artistică la scrierea unui scenariu... Acest film în care nu se emite decît o singură replică şi care introduce pepenele roşu în circuitul jocurilor erotice aspiră la profunzimi antonioniene, dar nu e decît o succesiune superficială şi din ce în ce mai plictisitoare de "numere".
În acelaşi palmares schizoid s-a mai găsit loc şi pentru un filmuleţ american despre un adolescent care recurge la hipnoză pentru a se lecui de prostul obicei de a-şi suge degetul mare (Thumbsucker, recompensat pentru cel mai bun actor: Lou Taylor Pucci), şi pentru cronica apăsată a ultimelor şase zile din viaţa unei victime a naziştilor, care avea să devină peste război un simbol al rezistenţei împotriva regimului naţional socialist (Sophie Scholl - die letzen tage, dublu premiat pentru regia lui Marc Rothemund şi interpretare feminină, Julia Jentsch).
Sigur, noi n-ar trebui să privim lucrurile aşa. E suficient că o face juriul, din nevoia transparentă de a mulţumi pe toată lumea - sau, mă rog, aproape pe toată lumea, pentru că unul dintre cele mai anticipate titluri ale Berlinalei, Fateless, adaptare după romanul premiatului cu Nobel, Imre Kertesz, ar fi meritat, în context, o soartă mai bună decît înregimentarea lui automată în rîndul filmelor - necesare şi-atît - despre flagelul nazist.
La urma urmei, nouă n-ar trebui să ne pese decît de filme, de cît de bune sînt ele, indiferent de conţinut sau cîrlige conjuncturale. Aşa cum s-a întîmplat de pildă cu Kong que (Păunul), regizat de operatorul de la Adio, concubina mea, Gu Chang-wei, în care Revoluţia culturală chineză era repede trimisă în fundal pentru ca povestea să se concentreze pe destinele a trei fraţi prinşi între ciocanul schimbărilor sociale şi nicovala aspiraţiilor personale. Dar, pentru că oameni sîntem, nu doar critici de film robotizaţi care trebuie să-şi reprime capriciile de midinetă, ne mai sclipesc ochii şi după starurile venite să dea din mînă sau să-şi etaleze ultima extravaganţă vestimentară. Covorul roşu din faţa Palatului Berlinalei n-ar fi decît o palidă textilă de ocazie dacă pe el n-ar păşi un Keanu Reeves (Thumbsucker), o Cate Blanchett (The Life Aquatic with Steve Zissou) sau un George Michael (protagonistul unui ghid documentar prin propria-i biografie, A Different Story), iar atmosfera ar fi una de cortegiu funerar fără isteriile fanilor şi îmbrîncelile paparazzilor chitiţi să prindă cel mai bun unghi. Şi nici flecărelile dintre proiecţii ale jurnaliştilor n-ar fi complete fără aceste infuzii benefice de mondenitate. Şi trebuie spus că Berlinala 2005 a fost cam sărăcuţă la acest capitol. Nu ne-am ales decît cu certitudinea că Blanchett e superbă şi că Reeves a făcut pact cu diavolul pentru a arăta la 40 şi ceva de ani ca la 25, şi gata. Pentru că nici openingul - ratat - cu pelteaua ştiinţifico-antropologică a lui Regis Indochina Wargnier, Man to Man, n-a fost salvat de carisma lui Joseph Fiennes şi flegma aristocratică a lui Kristin Scott Thomas. Publicul a fost mai degrabă sedus de pata de culoare a celor doi pigmei din film, pe care Fiennes studiază cu o determinare demnă de o cauză mai bună veriga lipsă dintre om şi maimuţă.
Aşa că, pînă la urmă, tot la filme ne-am întors. Cu ce am rămas (în afara unei imense frustrări că o dinamită de tipul Ursului de Aur de anul trecut, Gegen die Wand / Head On, a lipsit cu desăvîrşire din ofertă): cu Asylum, al treilea film al scoţianului David Mackenzie, adaptare ceas după romanul lui Patrick McGrath (autorul lui Spider) care rezistă tentaţiei de a îndulci o poveste spiralat-hitchcockiană despre obsesia din dragoste şi nebunie latentă; cu filmul din deschiderea secţiunii Forum, Lost and Found, colaj multicultural - şi, evident, schizoid - de şase intervenţii est-europene, în care, de pildă, strania reuniune cu iz incestuos dintre un frate şi o soră din episodul maghiar (regizat de Kornel Mundruczo) e lipită printr-o animaţie psihedelică made in Estonia de aventura dulce-amară la oraş a unei ţărăncuţe naive şi a unui curcan care nu numai că zboară, dar ştie şi să facă distincţia între un cerc şi pătrat - din episodul lui Cristian Mungiu; cu neaşteptata tranziţie a unui şmecheraş parizian (impecabil Romain Duris) de la recuperatorul dur care dă cu pumnul la pianistul sensibil care mîngîie clapele, în De battre mon coeur s'est arrete (r. Jacques Audiard); cu eterna bătălie dintre forţele Luminii şi cele ale Întunericului, împachetată accelerat într-un plot abscons, dar ambiţios, şi efecte speciale profi, din Nightwatch, bomba comercială a anului trecut în Rusia; şi, nu în ultimul rînd, cu satira socială deghizată în fabulă horror din Dumplings. În acest film hongkonghez regizat de Fruit Chan, o femeie uşor trecută, dar încă frumoasă, vrea să recîştige dragostea soţului ei combinat cu o jună şi apelează la un tratament culinaro-cosmetic de revitalizare care constă într-o dietă cu colţunaşi umpluţi cu carne din fetuşi avortaţi. Chan nu face din ingredientul-minune materia primă a vreunei revelaţii finale. Şocul reţetei regenerante vine foarte devreme în economia filmului, povestea fiind mult mai interesată de felul în care eroina se abandonează acestui tratament, acceptîndu-l tacit şi mergînd pînă-n pînzele albe pentru a-şi recîştiga sex-appeal-ul. Nici măcar eficacitatea metodei nu este arătată în film, pentru că ceea ce-l interesează pe Chan este explorarea dincolo de limite a dorinţei umane - pervers de legitimă - de a rămîne veşnic tînăr. Cu cît mai absurdă şi mai compulsivă devine această dorinţă, cu atît mai mare este tentaţia noastră de a vedea în ea cel mai normal lucru de pe lume - "ajutaţi" fiind şi de calmul demersului regizoral. Schizofrenia suavă a subiectului se transmite şi spectatorului şi e chiar straniu să te surprinzi acceptîndu-i - la fel de tacit - concentratul de fascinaţie şi dezgust. De parcă nu era totul îndeajuns de schizoid...