Cît de bun şi de interesant îşi poate permite să fie un film biografic hollywoodian (un biopic)? Viaţa unei persoane reale n-are cum să reacţioneze prea bine la tratamentul pe care-l recomandă seminariile şi manualele de scenaristică: înghesuirea în formatul aferent (constînd din trei acte: ascensiune, declin, revenire), operaţia de extragere a momentelor cruciale (care, odată extrase, par prea clare, prea uşor de decupat, prea direct interconectate), frecţiile menite să pună în circulaţie o pildă, un sens înălţător - toate astea riscă să înăbuşe viaţa aceea. (Mai ales frecţiile. Julian Barnes are dreptate să se enerveze, în Papagalul lui Flaubert: "Pentru Dumnezeu, doar viaţa ei nu-i o istorioară morală! Viaţa nimănui nu-i o poveste cu tîlc.")
Viaţa lui Ray Charles, aşa cum ne-o prezintă regizorul Taylor Hackford şi co-scenaristul său, James L. White, are o structură hollywoodiană exemplară: ascensiunea începe în 1950, cînd tînărul Ray, copil de dijmaşi din Florida, ajunge la Los Angeles, "acolo unde vine negrul să-şi deschidă aripile", şi după două ore şi jumătate, cînd filmul se încheie, sîntem tot într-un moment de suiş - anul este 1964 şi Ray tocmai şi-a învins dependenţa de heroină. Pentru ca efectul de înălţare să fie maxim, Hackford mai adaugă o secvenţă: momentul în care statul Georgia a făcut din "Georgia on My Mind" imnul său - o reparaţie necesară oferită artistului care-şi anulase cîndva un concert în semn de protest împotriva rasismului. Secvenţa asta vine după ce filmul propriu-zis s-a terminat şi funcţia ei de aducere-aminte putea fi preluată, cu mai multă eleganţă, de o simplă frază scrisă pe ecran; restul e frecţie hollywoodiană, bună pentru circulaţia Oscarurilor (vezi A beautiful mind, un alt biopic ce se încheia cu o mare festivitate - mai exact, cu o festivitate de premiere: membrii Academiei Americane de Film sînt oameni simţiţi de felul lor, dar un apropo subtil n-are cum să strice). Taylor Hackford (An Officer and a Gentelman şi The devil's advocate) nu e un cineast subtil. Într-o carieră ca a lui, dedicată în mare parte prefacerii rahatului în bici, Ray - un proiect personal, greu de finanţat, de care s-a ţinut timp de 17 ani - face notă aparte, dar conformismul hollywoodian, grija aceea de a ordona şi explica totul, a intrat adînc în metoda lui; se vede mai ales după emfaza cu care decupează experienţele cruciale din copilăria lui Ray - de exemplu, momentul în care eroul, rămas fără vedere la vîrsta de opt ani, începe să asculte. Strategiile astea pedestre nu au cum să-i aducă filmului prea mult respect din partea publicului sofisticat. Şi tocmai de-aceea merită subliniată respectabilitatea sa fundamentală.
Marele public va merge să vadă cum îl imită Jamie Foxx pe Ray Charles. E ceea ce se cheamă "un rol de Oscar", dar, în principiu, asta nu înseamnă altceva decît că e portretul unui artist important (primul motiv de Oscar), negru (al doilea motiv de Oscar), orb (motivul numărul trei) şi dependent de droguri (motivul numărul patru); nu înseamnă neapărat că este şi un portret interesant. Dar este, şi asta se datorează refuzului lui Hackford de a face curat în personalitatea lui Ray, de a păstra doar cele cîteva trăsături pe care Oscar le găseşte atrăgătoare. De exemplu, Foxx imită perfect zîmbetul radios al lui Charles, dar e şi meritul lui Hackford că, în cursul filmului, devine tot mai clar că zîmbetul acela are cel puţin la fel de multă legătură cu artele marţiale cîtă are cu prietenia; e ca un procedeu de dezarmare a adversarului sau ca un bliţ descărcat în ochii lumii. Hackford nu se lasă orbit; cu toată dragostea lui pentru erou, îşi ia distanţa de care are nevoie ca să constate cu cît sînge rece se desparte Ray de trecut - de firma Atlantic Records, unde a face muzică fusese pentru el totuna cu a fi între prieteni - , alegînd o mare companie unde a face muzică e totuna cu a face afaceri. E perioada marilor lui succese de public, a cîntecelor pe care le iubeşte toată lumea, dar ceva se pierde şi, cu toate că Hackford foloseşte entuziasmant piesa "Hit the Road, Jack!" (Ray nu e mai atent cu numeroasele lui amante decît e cu prietenii, şi cele trei femei din trupa lui se folosesc de textul cîntecului ca să-l trimită la dracu' în public), e aproape imposibil să nu resimţi pierderea. Asta pentru că filmul e o cronică atît de bună şi de clară a realizărilor lui Ray (ceea ce, dacă stai să te gîndeşti, e mai mult decît se poate spune despre multe portrete cinematografice de artişti).
Merită văzut numai pentru secţiunea dedicată începuturilor sale - un ropot uşor de secvenţe scurte, plasate în multe baruri din multe oraşe, care ne redau atît obscuritatea din care a ieşit Ray, cît şi efervescenţa muzicală pe fondul căreia şi-a definit propria voce.