Pentru mine, povestea lui Ray Charles, mai extraordinară decât aţi fi crezut dar mai puţin extraordinară decât v-aţi fi aşteptat, pornea din start cu un handicap uriaş. În ciuda recentului The Life and Death of Peter Sellers, nu am încredere în filmele biografice, indiferent de cine se află în spatele camerei, şi cu toată avalanşa de premii, de la Globuri la BAFTA, nu am încredere în Jamie Foxx. Ar fi trebuit să am.
Ar fi trebuit să am pentru că Taylor Hackford, regizor clasic american (Against all Odds, Ofiţer şi gentleman, Dolores Claiborne), evită inteligent capcanele şi (cât e posibil) clişeele genului şi refuză o naraţiune cronologică, preferând să puncteze parcursul geniului cu flashbackuri emoţionante şi revelatoare. Filmului îi prieşte grozav un regizor alb, deci mai puţin părtinitor, dar nu străin de lumea descrisă – să nu uităm că extraordinarul documentar When we were Kings, filmat de Leon Gast în 1974, a văzut lumina ecranului în 1996, în principal datorită lui Taylor Hackford.
Ar fi trebuit să am, pentru că, de la Collateral încoace, a cam devenit evident că Jamie Foxx s-a îndepărtat binişor de comicul mai mult sau mai puţin talentat, care debuta în sitcomuri banale (In Living Color), prezenta premiile MTV (în 2004) sau încerca marea cu degetul cu roluri secundare în filme serioase (Ali). Aproape întreaga lume s-a entuziasmat la vederea performanţei (formidabile) din Ray, deşi există multe voci care se întreabă unde se termină imitarea şi unde începe interpretarea. Dacă e să comparăm cu ceilalţi biografici nominalizaţi de anul acesta (The Aviator, Finding Neverland) devine evident şi amuzant de ce Foxx e privit de sus – spre deosebire de Howard Hughes sau J.M. Barrie, pe Ray Charles îl ştie toată lumea!
Sigur că filmul lui Hackford, deşi curajos, nu-şi permite să treacă în revistă toate aventurile amoroase ale lui Charles, sigur că există roluri secundare (Kerry Washington, Richard Schiff şi mai ales Curtis Armstrong – welcome back!) care ar merita măcar o parte din laudele primite exclusiv de Jamie Foxx, sigur că traumele muzicianului sunt un pic îngroşate, mergând până la un final abrupt şi lejer indigest, dar acest detalii sunt puse în umbră de ansamblu. O mostră de cinema American veritabil, cu toate păcatele şi calităţile de rigoare, în faţa căreia ar fi imposibil ca Academia de Film să rămână indiferentă. N-o va face.