Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Dreamers, The

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

The Dreamers. Visătorii


februarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Distribuţie: Michael Pitt, Eva Green, Louis Garrel, Robin Renucci, Anna Chancellor, Florian Cadiou
Regia: Bernardo Bertolucci
Scenariu: Gilbert Adair
Imagine: Fabio Cianchetti
Montaj: Jacopo Quadri
Costume: Louise Stjernsward

Sinopsis

Lăsaţi de capul lor la Paris în timp ce părinţii sunt plecaţi în vacanţă, Isabelle (Eva Green) şi fratele său Theo (Louis Garrel) îşi invită un coleg, pe Matthew (Michael Pitt), să stea cu ei. Işi fac propriile reguli, pe măsură ce-şi experimentează reciproc emoţiile şi sexualitatea, jucând o serie de farse din ce în ce mai elaborate. Având drept fundal tulburenta situaţie politică din Franţa anilor `70, când vocea tineretului se face auzită în întreaga Europa, The Dreamers este o poveste despre descoperirea de sine, iar cei trei studenţi îşi testează limitele pentru a vedea cât de departe sunt dispusi sa mearga.

De la carte la film

Deşi este ciudat pentru un film despre obsesie, pasiune şi posibilităţi, The Dreamers este un proiect care s-a concretizat din întâmplare, a fost pus la început sub semnul întrebării şi n-ar fi fost realizabil din punctul de vedere al unui alt regizor. Atunci când Bernardo Bertolucci a pus mâna pentru prima oară pe romanul lui Gilbert Adair, The Holy Innocents, tocmai se gândea la următorul său proiect, şi a abordat destul de circumspect aceasta poveste introspectivă despre un ménage à trois desfăşurat în mijlocul rebeliunilor din Parisul anilor `70. Francofil în esenţă, italianul născut în Parma s-a simţit foarte apropiat de evenimentele din acel an tulburat şi a privit cu ambivalenţă transpunerea lor cinematografică, gândindu-se la riscul de a vulgariza atât experienţele sale cât şi pe cele ale altora."Am făcut puţine filme de-a lungul carierei mele", spune cel care a regizat capodopere precum Last Tango In Paris (1973), The Last Emperor (1987) şi The Conformist (1970),"deoarece fiecare film este o parte din viaţa mea".

Intr-adevăr, înainte să dea peste romanul lui Adair se gândea la o potenţială continuare a capodoperei sale "1900", care povesteşte, în paralel, viaţa unui fermier şi a unui proprietar de pământ."Am vrut să le urmăresc destinele până la sfârşitul secolului", spune cineastul, care vroia să menţioneze în film şi Parisul anului 1968."Dar apoi m-am gândit: Să fim serioşi. Ce se întâmpla înainte de 1900? Lumea îşi punea speranţa în politică – ceea ce nu se mai întâmplă în ziua de azi. Aşa că am renunţat". Dar cartea lui Adair l-a făcut să retrăiască nişte amintiri minunate."Nu se referă atât la evenimentele din '68, la greve şi la violenţă", spune el,"este mai degrabă despre spiritul momentului"

Pentru Bertolucci, poetul a cărui dragoste pentru cinema a fost impulsionată de arta franceză din anii `30 şi de regizorii New Wave de la sfârşitul celui de-al cincilea deceniu, acest spirit presupune un uimitor amestec de elemente."Era ceva magic în anii `60", îşi aminteşte el,"era o vreme în care eram.....ei bine, să spunem visători. Puneam pe acelaşi plan cinematografia, politica, jazz-ul, rock'n'roll-ul, sexul, filosofia, drogurile, şi le devoram pe toate, într-un permanent extaz."

Inspirat de roman, Bertolucci i-a cerut sfatul unuia dintre cei mai vechi colaboratori ai săi, producătorul Jeremy Thomas, pe care l-a întâlnit la începutul anilor `80 şi alături de care a lucrat începând cu The Last Emperor."Si el cocheta cu ideea de a face un film inspirat de Parisul anilor `60", spune Thomas."A încercat mai multe variante, fără nici un succes, şi în cele din urmă a spus:"mi-ar plăcea să citeşti ceva"...Mi-a dat cartea lui Gilbert, am citit şi i-am spus că am putea face un film care să evoce acea perioadă. Cum aceasta ar fi trebuit să fie cea de-a cincea colaborare a mea cu Bernardo, m-am gândit că oricum ar fi grozav să fac un film la Paris cu omul din spatele unor pelicule precum The Conformist sau Last Tango In Paris. M-am gândit că ar putea face un al treilea film de acest gen."

Aşa că Thomas l-a sunat pe agentul lui Adair. Dacă oricine altcineva ar fi dat acest telefon, probabil că răspunsul ar fi fost un nu hotărât. Nemulţumit de carte, inspirată în parte din amintirile sale, Adiar refuzase o serie de oferte tentante din partea unor alţi producători, motivat în parte de insuccesul repurtat de ecranizarea ultimului său roman, Love And Death On Long Island. De fapt, îi ceruse agentului său să nu-l mai informeze dacă mai veneau alte oferte."Era", spune autorul,"pur şi simplu prea frustrant. Aşa că nu mi-a mai spus nimic, dar într-o zi m-a sunat. Mi-a spus că de data asta e ceva special – au sunat Jeremy Thomas şi Bernardo Bertolucci. Trebuie să mărturisesc că n-am rezistat tentaţiei. Cum romanul face referire la filme, la politică, la cinematografie în sine, era clar că este un subiect potrivit pentru un film, de aceea numeroşi producători au fost interesaţi. Dar mie mi s-a părut că îi este destinat lui Bernardo. Păreau că există teme şi preocupări pe care le-am recunoscut în munca sa."

Motivat de apariţia lui Bertolucci, Adair nu numai că a început să rescrie scenariul, ci şi romanul, pentru o nouă ediţie, chiar dacă recunoaşte că nu este identic cu filmul."Nu cred că este bine ca un film şi un roman să fie ca un fel de gemeni, sau cel puţin nu ca nişte gemeni identici". Si chiar dacă regizorul şi scenaristul nu s-au cunoscut în anii `60, a fost foarte clar că experienţele lor erau similare. Ca şi Bertolucci, Adair a sosit la Paris cât mai repede cu putinţă."Si eu am fost dintodeauna un francofil convins", spune el,"şi imediat ce-am părăsit universitatea m-am hotărât că vreau să vin să trăiesc la Paris. De fapt, uneori îmi spun că sunt francofil până şi în Franţa, acesta fiind un test hotărâtor". Berolucci sosise cu câtţiva ani mai înainte, după filmul său de debut din 1962, şi atunci când a dat primul său interviu, i-a spus jurnalistului"Dacă nu te deranjează, aş dori să facem acest interviu în franceză". Jurnalistul l-a întrebat de ce, căci toţi cei prezenţi erau italieni. Bertolucci răspunde:"Parce que le francais, c'est la langue du cinema."Această amintire îl amuză."Cu alte cuvinte", spune el,"franceza este limba cinematografiei. Cimeatograful vorbeşte franceză".

Adair confirmă că nu este vorba despre o lecţie de istorie."Este un fel de intrigă de alcov", spune el."Chiar dacă în anumite momente ale filmului, istoria - sub forma evenimentelor din mai `68 – erupe în vieţile lor, pelicula este despre un tânăr american care studiază la Paris şi care se împrieteneşte cu doi puşti francezi, frate şi soră".

Bertolucci spune:"Totul începe într-o zi la Paris, când eroii noştri se întâlnesc. Părinţii celor doi francezi au plecat în vacanţă pentru o lună, aşa că puştii se închid în casă. Au o relaţie extrem de intensă, o adevărată iniţiere, chiar dacă durează doar câteva zile. Stau ascunşi în casă, iar când în cele din urmă ies, deja au crescut. Au devenit adulţi".

"Este un film despre călătoria lor iniţiatică", adaugă Adair."Este un film despre primăvară: primăvara din Paris, această primăvară a conştiinţei politice, dar şia corpurilor celor trei. Iar ceea ce se întâmplă în apartament pare a reflecta, într-un fel, ceea ce se întâmplă afară."Intr-adevăr, evenimentele din 1968 au multe înţelesuri pentru toţi cei implicaţi, înţelesuri care nu sunt doar politice."Oamenii mă întreabă dacă acest film este despre mai `68", spune Bertolucci,"iar eu le spun că da, acţiunea are loc în `68, şi am folosit mult din spiritul acelui an, dar nu este un film despre baricadele şi luptele din stradă. Se referă mai mult la întreaga experienţă. Eu am fost acolo, şi n-o să uit niciodată ce s-a întâmplat. Era atâta speranţă în toţi acei tineri, n-am mai văzut niciodată aşa ceva şi nici nu cred c-o să mai văd vreodată. A fost fantastică această încercare de a evada în viitor, în libertate. A fost ultima oară când s-a întâmplat ceva atât de idealist, de utopic."

Distribuţia

De când a adus-o pe Maria Schneider în atenţia publicului cu filmul său din 1973, The Last Tango, în care a jucat rolul prăzii perfecte pentru străinul blazat interpretat de Marlon Brando, Bernardo Bertolucci a fost recunoscut drept un real descoperitor de talente. A dovedit acest lucru peste tot în lume, de la The Conformist în 1970 la Stealing Beauty în 1996 şi Besieged in 1998. Dar acum s-a concentrat pe o poveste în care nu apar decât trei tineri, astfel încât sarcina sa a devenit mult mai dificilă. După cum explică Jeremy Thomas,"atunci când faci un film despre tineri e greu să găseşti actori de 19 sau 20 de ani care să fie vedete în adevăratul sens al cuvântului, aşa că e o ocazie minunată pentru a descoperi pe cineva nou". Cu toate acestea, pentru Bertolucci a fost nevoie de mai mult decât de o simplă căutare de noi talente."In general", spune el,"ceea ce caut nu trebuie să fie neapărat o persoană care să semene celei descrise în scenariu. Este mai important să găseşti pe cineva învăluit într-o aură de mister. Cineva care să menţină treaz interesul camerei de filmat".


Odată începută pre-producţia, tot ce ştia era că trebuie să găsească doi actori francezi şi un american."Pe cel din urmă l-am căutat în Los Angeles şi New York", spune Thomas,"şi cred că am văzut vreo 200 de oameni până l-am ales pe Michael Pitt. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi pentru personajele franceze: vezi o grămadă de oameni, apoi găseşti câţiva care crezi că vor intra foarte bine în pielea personajelor, şi aceştia ajung să-şi joace rolul atât dde bine încât îţi dai seama că n-ai cum să găseşti pe cineva mai potrivit".

Căutarea americană n-a fost deloc uşoară, mai ales deoarece producătorul vroia să ţină proiectul secret."Bernardo n-a vrut să se afle nimic despre scenariu", îşi aminteşte Pitt,"aşa că trebuia să intri şi să-l citeşti pe loc, chiar în faţa lui, şi nu puteai să-l iei cu tine după aceea. M-am aşezat şi am început să citesc scenariul, şi mi-am dat seama imediat că este minunat". Au mai fost şi alte probleme. Chiar dacă este un film decent după standardele contemporane, The Last Tango a provocat discuţii aprinse din cauza felului în care a portretizat sexualitatea umană, şi câţiva agenţi au fost destul de reticenţi în a da acest scenariu clienţilor lor."America este o ţară extrem de puritană", spune Bertolucci,"şi am avut destule probleme. Cu toate acestea, nu mi-am pierdut timpul încercând să conving oamenii. Este un scenariu care sau îţi place din prima, sau îl laşi baltă. Si în timpul căutărilor mele, l-am întâlnit pe Michael la New York, dar nu pot spune că l-am ales din prima. Am vrut să dau rolul altcuiva, dar apoi mi-am dat seama că aş fi greşit. M-am temut că din cauza felului în care arată ar putea fi narcisist, dar l-am subestimat. Eset un actor mai mult decât talentat. Cred că am fost reticent la început deoarece l-am plăcut prea mult şi nu puteam să recunosc acest lucru."

Remarcat mai înainte în Bully al lui Larry Clark, în care face parte dintr-un grup de tineri vinovaţi de înfăptuirea unei crime, Pitt s-a impus drept unul dintre cei mai curajoşi actori americani, odată ce a renunţat la rolul din serialul Dawson's Creek. Intr-adevăr aceste aspecte contradictorii ale carierei sale n-au făcut decât să-l pregătească pentru acest rol."Eu îl interpretez pe Matthew", spune el."Este un student american care a venit în Franţa la facultate. A fost crescut de o familie burgheză. Este un băiat bun, dar destul de naiv. Este din San Diego şi a trăit o existenţă destul de anostă, iar trezirea sa la viaţă, sau eliberarea sa, încep acum. Multe dintre aceste trăiri sunt legate de cei doi tineri pe care-i întâlneşte, şi de felul în care aceştia îl corup, într-un fel. Poate că doar îi deschid ochii - sau îl ajută să şi-i deschidă". Gilebrt Adair continuă povestea:"La începutul fimlului, Matthew este un personaj destul de retras. Se duce la cinematecă în fiecare seară, nu are mulţi prieteni, iar la prima ciocnire între publicul de la film şi poliţie se împrieteneşte cu doi tineri francezi, Theo şi Isabel. Sunt gemeni, dar nu identici, şi rămânem cu vaga impresie că îl aveau pe Matthew în vizor de ceva vreme, că întâlnirea lor a fost plănuită cu grijă. Si din acel moment, destinele lor sunt unite pe veci".

Căutarea lui Theo şi a lui Isabel a fost şi ea extrem de dificilă, deoarece Bertolucci vroia doi actori care să poată reda intimitatea dintre doi gemeni."Nu căutam asemănare fizică", spune el,"doream ceva mult mai subtil de atât. Amândoi provin din burghezia pariziană, sunt foarte cultivaţi şi conştienţi de propriile calităţi". Pentru rolul lui Theo, el l-a ales pe Louis Garrel, fiul lui Philippe Garrel, care s-a dovedit a fi încă o legătură neaşteptată cu perioada `68."L-am cunoscut pe tatăl său", spune Bertolucci."Este un regizor pe care îl admir, care era foarte tânăr în `69, şi eram curios să-i întâlnesc băiatul. L-am plăcut de la prima vedere; e ceva foarte romantic în înfăţişarea sa, dar în acelaşi timp şi o notă de severitate". Garrel a înţeles rolul graţie intuiţiei sale."Este vorba despre un cuplu de gemeni a căror sexualitate se trezeşte la viaţă şi care mai au nevoie de cineva care să-i ajute", spune el."Il întâlnesc pe acest american, şi amândoi îl folosesc ca pe un inocent; Theo vrea să-l despartă de sora sa, iar Isabel de fratele ei."

Odată distribuit Garrel, Adar şi-a dat seama că filmul începe să capete o viaţă proprie."Theo este un personaj misterios", spune el,"chiar mai misterios decât era în roman, şi aceasta i se datorează în mare parte lui Louis. Nu cred că publicul îşi poate da seama dacă Theo o manipulează pe Isabel sau vice-versa. La început, pare chiar că este dominat de către ea, dar pe măsură ce descoperim nesiguranţa lui Isabel, începem să ne întrebăm dacă nu cumva Theo e implicat într-un joc mult mai subtil. Acest joc în doi se extinde la trei, şi acesta este în linii mari subiectul filmului".

Pentru a completa echipa, Bertolucci a ales o necunoscuta, pe Eva Green, actriţă experimentată în dramaturgie dar care debutează de-abia acum pe marile ecrane."Când am întâlnit-o", spune Bertolucci,"după doar zece secunde m-am gândit:"Ea e Isabel". Intr-adevăr, primele impresii sunt cruciale pentru rol. Adair spune:"Când o vedem prima oară pe Isabel, este o figură care atrage atenţia, destul de conştientă de propria ei frumuseţe, de intangibilitatea ei, deoarece este clar că le imită pe vedetele de cinematograf care sunt idolii ei. Apoi descoperim la ea o grămadă de alte lucruri şi ne dăm seama că este mult mai vulnerabilă, mai nesigură pe ea decât pare în realitate. Este inteligentă, spirituală şi debordează de vivacitate, dar are un secret pe care filmul îl va dezvălui la momentul potrivit".

Chiar dacă tranziţia de la scenă la ecran i s-a părut a fi dificilă, Green a acceptat provocarea."Este un rol grozav deoarece Isabel este foarte misterioasă", spune ea,"şi nu ştim niciodată dacă se preface sau nu, pentru că pare că în permaneţă joacă teatru. O insipră marile actriţe ale cinematografiei — Greta Garbo, Lauren Bacall, Bette Davis — şi este extrem de ambiguă. Este un fel de sfinx. Pare a fi dură uneori, dar cu toate acestea disimulează o mare sensibilitate. Ii e frică de singurztate, se teme să nu-l piardă pe fratele ei, dar şi de faptul că s-a îndrăgostit de el."

Odată pusă la punct distribuţia, Bertolucci a trecut la următoarea etapă a planului său: să-i transpună pe actori în timpul şi în locul în care se desfăşoară drama."De fapt vroiam ca trei puşti din zilele noastre să se confrunte cu aceşti adolescenţi din `68", spune el."Ce ştiu Michael, Louis şi Eva despre '68? Aproape nimic. Tinerii din ziua de azi nu ştiu mult despre acea perioadă. Aşa că le-am arătat multe buletine de ştiri, care au fost difuzate la televiziune în acea perioadă. Intr-un anumit moment am vrut s-i pun să citească textele care erau esenţiale pentru acea perioadă, dar mi-am dat seama că ar fi prea mult, s-ar ridica nişte întrebări la care mi-ar fi imposibil să răspund. Aşa că m-am hotărât ca această confruntare să fie mai subtilă".

Green şi-a dat seama de acst lucru încă de la început şi a fost impresionată de stilul instinctiv al regizorului."Atmosfera din film este extrem de toxică, de senzuală", spune ea."Mi-a fost frică să lucrez cu el, dar este atât de drăguţ, lucrează îndeaproape cu actorii şi te face să te simţi în largul tău. Este extrem de exigent, dar te manipulează fără ca măcar să-ţi dai seama. Totul pare a fi simplu; te face să înţelegi ce vrea cu un simplu gest, cu o privire. Este foarte misterios", râde ea."Niciodată nu ştii ce-i trece prin cap!", confirmă Pitt."Bernardo pare a fi incredibil de nonoconformist, într-un anume fel, cu toate acestea ştie exact ce vrea."."Colaboararea cu Bernardo a fost minunată, dar a avut şi momentele ei dificile", spune Adair."Pentru el, filmul este un organism viu şi am încercat tot felul de abordări. Din când în când, simţea nevoia să-mi arate ce-a filmat şi editat până în acel moment, deoarece scenariul nu mai era cea mai credibilă sursă care să indice direcţia luată de film. Aşa că a trebuit să rescriu în permanenţă dialogurile, pe măsură ce personajele evoluau. La început am fost îngrijorat, dar de fapt Berbnardo m-a învăţat ceva foarte important. Eu credeam că iei actorii şi îi adaptezi personajului, în acelaşi fel în care un lichid prinde forma sticlei în care este turnat. Bernardo mi-a arătat că de fapt situaţia este alta. Actorul este cel care conturează personajul."

Pentru actori, crescuţi în era multiplex-urilor, a video-urilor şi a DVD-ului, lumea cinefililor a fost o revelaţie."A trebuit să învăţ mult, şi am văzut o groază de filme", spune Eva Green."Am văzut pelicule precum Queen Christina, cu Greta Garbo, şi Beyond The Forest, cu Bette Davis, care m-a impresionat foarte mult, deoarece este perfectă în rolurile de femeie fatală. Dar toate acestea m-au ajutat mult. M-au ajutat în sensul că am înţeles mai bine care sunt motivaţiile personajului meu, deoarece ea trăieşte într-un fel de celulă alături de fratele ei şi vrea să evadeze în lumea reală. Pentru ea, cinematograful este o alternativă la realitate". Cu toate acestea, pentru Louis Garrel lucruile au fost mai uşoare."Pot cu adevărat să înţeleg pasiunea pentru cinema", spune el."Poate pentru că tatăl meu este regizor, la fel şi mama mea, iar bunicul este actor, cinematograful este de fapt viaţa mea".
Pe lângă faptul că se manifestă în comportamentul pe care Isabel îl adoptă faţă de bărbaţii care o înconjoară, şi în felul în care se poartă cei trei, influenţa cinematografiei mai poate fi văzută în jocurile care vor să le testeze reacţiile. Nici o replică nu este prea obscură, nici un detaliu prea trivial, iar Adair susţine că acesta era un comportament obişnuit în acea perioadă."Obsedaţii de filme sunt o specie aparte", spune el,"şi aproape că sunt mai interesaţi de comentarea texturii, a capcanelor filmului decât de vizionarea propriu-zisă. Ii fascinează lucruri precum postere sau liste cu colaboratori, pentru că vor să ştie ce-a făcut fiecare, şi fac liste, liste fără sfârşit. Liste cu filmele preferate, liste cu filmele pe care le-ar clasa pe locul 2 şi tot aşa. Iar jocurile pe care cei trei le joacă în film seamănă foarte mult cu cele cu care ne amuzam noi în anii `60. Cineva dădea cu banul şi imediat ne gândeam la George Raft care făcea acelaşi lucru în Scarface . Sau o femeie stătea deasupra unui ventilator, iar fusta i se ridica în aer, şi gândul ne zbura la Marilyn Monroe în The Seven Year Itch...'"

Jocurile din The Dreamers abundă însă în conotaţii sexuale, iar Adair spune că acest lucru este în întregime deliberat."Cinematografia a fost o experienţă extrem de erotică pentru noi", spune el."Cum filmele pe care le vedeam erau produse la Hollywood, erau cenzurate. Cu toate acestea, erau sugestive şi chiar destul de erotice, deşi nimeni nu spunea că s-a întâmplat cutare lucru. Până şi cuplurile căsătorie aveau paturi separate. Astfel încât jocurile noastre păreau că dezvoltă ceea ce era doar sugerat în film; dacă nu ştiai răspunsul, trebuia să accepţi o poruncă, de regulă cu conotaţii sexuale. In filmul lui Bernardo, personajele fac în apartament ceea ce nu pot decât să ghicească că se întâmplă în film".

Cu The Dreamers, Bernardo Bertolucci speră să corecteze ceea ce pentru el este o omisiune a istoriei. El simte că evenimentele din 1968 sunt judecate acum în termeni moderni, ceea ce înseamnă să pierzi din vedere esenţialul."Unii oameni cred că în 1968 s-a pierdut un război", spune el,"ceea ce este complet eronat. Cred că au avut loc multe schimbări importante, dar care au lăsat un gust amar, şi de-asta poate că unii nu le-au spus copiilor lor ce s-a întâmplat în 1968. Este un fel de gaură neagră pentru tinerii din ziua de azi, şi poate că unul dintre motive este faptul că părinţilor nu prea le place să vorbească despre asta. Tinerii nu ştiu nimic despre `68. Este un fel de cenzură a spiritului, şi cred că asta e o nebunie. Deşi a reprezentat un eşec al viselor revoluţionare, 1968 a fost extrem de imprtant pentru schimbarea din comportamentul oamenilor. Totul s-a modificat. In Italia, oamenii erau amendaţi dacă se sărutau pe stradă! Iar copii din ziua de azi cred că libertatea este ceva ce li se cuvine, nu ştiu că mult din ceea ce au zi a fost obţinut în `68. Aşa că a fost interesant de văzut cum s-au descurcat actorii mei cu această perioadă. Chiar dacă acets lucru nu este spus în gura mare, poate fi dedus din replici. Este o emoţie care transpare dincolo de ecran."



 Toate articolele despre Dreamers, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Distribuitor New Films International


Alte articole

 The Dreamers şi cinemateca, Miruna Runcan
 După revoluţie... - The Dreamers, Andrei Creţulescu
 Copiii teribili - The Dreamers, Andrei Gorzo
 Strategia poetului (şi a conformistului). Despre Bertolucci, Alex. Leo Şerban
 The Dreamers. Trezirea la viaţă în Parisul lui 1968, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Dreamers, The


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer