Pe scurt, filmul concentrează în 116 minute experienţa celor cîteva zile pe care gemenii Isabelle şi Théo le petrec în apartamentul părinţilor alături de noul lor prieten, americanul Matthew. În vreme ce afară "ţara se mişcă", această "bande a part" înaintează pe o spirală periculoasă, făcută din jocuri sentimental-erotice, din atracţii periculoase (sic) şi dorinţe ricoşate, spirală ce la final va trebui normal să se facă ţăndări. În decadentul apartament parizian al familiei, dorinţele şi speranţele celor trei tineri se reflectă în oglinzi subţiri şi ricoşează încrucişat. Isabelle e dublul feminin al lui Théo, apariţia lui Matthew îi tulbură şi pe unul şi pe celălalt şi va trebui ori pe o cale, ori pe alta să-i dezlipească şi să-i redea existenţei individuale. În apartamentul labirintic (apartament real, Bertolucci nedorind să se complice cu artificialitatea studioului), nu ştii prea bine cine trage sforile, cine e "veriga slabă", dar la final inocentul american este cel care va rupe vraja, redîndu-i pe gemeni vieţii. În miezul revoltelor de stradă se şi termină idila lor complicată, iar narcisismul se resoarbe în mijlocul mulţimii.
Nu-i deci de mirare că referinţele cinematografice nu ţin tot filmul şi că se pierd pe măsură ce lucrurile se limpezesc. Mai corect ar fi să spunem că pe mari bucăţi filmul lasă să se oglindească alte filme, într-un alt fel de joc de oglinzi. Fraţii îl racolează pe american cu prilejul revoltelor din jurul îndepărtării lui Henri Langlois de la conducerea Cinematecii Franceze şi îl atrag în jocuri pe teme cinematografice, jocuri "pe pedepse" provocatoare (vezi secvenţa în care Théo se masturbează în faţa afişului cu Marlene Dietrich, mimînd atît pasiunea perversă pentru cinema, cît şi inaccesibilitatea acestuia). Isabelle interpretează fără avertisment mari dive, iar în secvenţele cu pricina sunt intercalate chiar secvenţe cu adevăratele dive (de exemplu, Greta Garbo în Regina Christina).
La fel cum foloseşte cinematograful ca material din care se plămădesc personalităţile eroilor, Bertolucci foloseşte şi muzica. Ea abundă şi curge pe dedesubtul aproape tuturor cadrelor, ca un inconştient colectiv. Este evident că cei care erau tineri în 1968 se vor descoperi în acest film care depăşeşte totuşi graniţele epocii. Bertolucci nu face multe filme, dar le umple cu multă substanţă şi te face să simţi nevoia să le revezi. Rămîne un semn de întrebare, care însă nu are de-a face cu Bertolucci: nu s-a acordat filmului cu prea multă generozitate viza de exploatare ce interzice doar copiilor sub 14 ani să-l vadă?