Ceea ce urmează s-ar putea numi "Bernardo Bertolucci în viaţa mea";-)
Pe Bertolucci l-am descoperit o dată cu Il conformista (1970, după Moravia) - văzut într-o copie alb-negru la Cinemateca din Eforie. Filmul era splendid chiar şi aşa, în "uniforma" filmelor de la cinemateca română: era "romantic", "poetic" şi "cenzurabil", iar personajul lui Pierre Clementi (şoferul pervers) m-a urmărit multă vreme cu parfumul său sulfuros de fascinaţie & abjecţie ("Love & Squalor", cum ar zice Salinger)... Cînd, destul de mult timp după, l-am revăzut şi în copia color, nu m-a mai impresionat la fel de tare - dar culorile erau într-adevăr somptuoase. Pe Clementi l-am redescoperit - la festivalul de la Pesaro din 1994 - în Partner, un film al lui BB din 1968 care îşi "arăta vîrsta" (amestec de Godard & agit-prop soixante-huitard), dar de Clementi m-am îndrăgostit definitiv. Între timp mai văzusem, pe video, copleşitorul Novecento, magnificul La luna, debutul său din 1961 La commare secca ("Cumătra uscată", după Pasolini), Prima della rivoluzione ("Înainte de revoluţie", după Stendhal) şi La strategia del ragno ("Strategia păianjenului", după "Tema trădătorului şi a eroului" de Borges). Şi, fireşte, mult-prea-comentatul & inutil-controversatul Le dernier tango à Paris cu marele Brando, o anume Maria Schneider şi o partidă de sex cu unt - casetă împrumutată de profesorul Crohmălniceanu. Graţie lui "Croh", pe la-nceputul anilor '90 am cunoscut-o pe Veronica Lazăr - care jucase şi în Tangoul... parizian, şi în (mai ales) La luna şi care avea o apariţie clar-obscură în The Sheltering Sky, după romanul omonim al lui Paul Bowles pe care îl citisem, dar încă nu-l tradusesem...
Cut; flashback "Bucureşti-Tanger, via Londra".
Pe "fostul poet" Bertolucci ar fi trebuit să-l cunosc încă din decembrie 1990, cînd eram invitaţi - amîndoi - la ziua lui Bowles, la Tanger (împlinea 80 de ani); îmi cumpărasem biletul de avion pentru Spania, urmînd ca - de acolo - să iau un vapor pînă pe coasta Africii. Dar compania Tarom intrase în grevă, apoi a izbucnit Războiul din Golf, iar în Spania n-am mai ajuns decît pe la sfîrşitul lui ianuarie '91... Aşa i-am ratat şi pe Bowles, şi pe Bertolucci.
Cînd am cunoscut-o pe Vera Lazăr, eram cu ochii plini de La luna; am scris chiar şi un poem, intitulat "Eclipsă cosmetică", pe care i l-am dedicat Verei la prima noastră întîlnire (atunci - de ce n-aş spune-o? - m-am îndrăgostit şi de Vera). Am vorbit mult despre "Bernardo", i-am povestit despre ghinionul neîntîlnirii noastre şi am rămas într-un fel de contact imprevizibil cu ea - revăzîndu-ne, absolut întîmplător, cînd la Bucureşti, cînd la Capalbio, în Toscana.
Bertolucci ieşise, cumva, din sfera preocupărilor mele: îmi plăcuse The Last Emperor (mai ales că muzica era semnată de David Byrne & Ryuichi Sakamoto), dar nu mă dădusem în vînt nici după Little Buddha (deşi sînt fan Dalai Lama), nici după Stealing Beauty (deşi sînt fan Liv Tyler). Pînă cînd, în 1998, fiind în juriul FIPRESCI la Londra (prima şi ultima oară cînd FIPRESCI a comis imprudenţa de a mă pune într-un juriu!) l-am cunoscut - în fine - şi pe Bertolucci, la petrecerea finală la care mai era şi Terry Gilliam. Aţa cool-ului mă trăgea înspre Gilliam - cu o pălărie mare de cowboy, era de departe personajul cel mai pitoresc -, întîmplarea (sau, ca să spun aşa, "sindromul Vera Lazăr") a făcut să mă întreţin numai cu Bertolucci. Am spart gheaţa (Bertolucci este un "italiano vero" din Nord - distins şi distant, sau măcar rezervat) povestindu-i "aproape-întîlnirea" noastră, opt ani mai devreme, chez Bowles în Immeuble Itesa, i-am spus că, între timp, traducerea Cerului ocrotitor apăruse, etc., etc., dar cred că s-a simţit puţin vexat că nu m-am pierdut în ditirambi apropo de ecranizarea sa: nu puteam să mint - filmul nu îmi plăcuse, singurul lucru emoţionant părîndu-mi-se prezenţa lui Bowles însuşi, în chip de raisonneur...
Şi asta a fost tot.
În foarte aproximativul documentar al Laurei Betti văzut la Berlinala 2005 - Pier Paolo Pasolini e la ragione di un sogno, film plin de bune intenţii şi de catastrofale decizii regizorale - există un moment care are mai puţin legătură cu PPP şi mai mult cu BB: Pasolini - în calitate de jurat al prestigiosului premiu literar "Viareggio" - îi înmînează lui Bertolucci mult-rîvnitul trofeu, pentru volumul de poezii In cerca del mistero. Bertolucci era între două momente cinematografice: cu un an înainte lucrase ca asistent la debutul regizoral al lui Pasolini (Accattone), imediat după renunţa la poezie şi punea pe peliculă primul lui film ca regizor - La commare secca. Betti (care a fost actriţa-fetiş a lui PPP) nu stăruie asupra "episodului", deşi acesta era - într-un fel - dublu-semnificativ: doi poeţi, doi oameni veniţi din lumea literară (Bertolucci e fiul unui poet foarte respectat - Attilio B.) îşi iau, cumva, adio de la poezia scrisă (în cazul lui PPP, nu definitiv), dedicîndu-se poeziei cinematografice. Tînărul BB este emoţionat şi mulţumeşte juriului rulîndu-şi "r"-urile; nu cu mult mai vîrstnicul PPP este încîntat şi vorbeşte cu o impecabilă autoritate retorică. Ce s-ar fi întîmplat - mă gîndeam, văzîndu-i - dacă nu ar fi renunţat la scris şi nu s-ar fi consacrat Cinematografului?...
În cazul lui Pasolini, am fi fost mai săraci cu o capodoperă absolută - Evanghelia după Matei -, cu un ciclu de filme înrudite la un mod inaparent (Edipo re, Teorema, Medea), cu un triptic "eliberator" (Il decamerone, I racconti di Canterbury, Il fior delle mille e una notte) şi cu unul din cele mai transgresive filme făcute vreodată (Salo)... În cazul lui Bertolucci, "recolta" este mai amestecată: Novecento rămîne, în mod categoric, capodopera lui - dar este un film mai mult ambiţios decît 100% reuşit (durata exagerată lucrează în defavoarea sa); foarte curajosul La luna este, oarecum, răspunsul lui la Teorema pasoliniană - dar trage cu ochiul, "adulterin", şi la il gran stile operatic al lui Visconti (cel din Vaghe stelle dell'Orsa, în orice caz); Il conformista este una din cele mai bune ecranizări făcute vreodată - dar, dacă e să judecăm raportînd-o numai la Moravia, nu are geniul Dispreţului godardian; La strategia del ragno este superb filmat (de acelaşi Vittorio Storaro) - dar "tema" borgesiană dispare printre încadraturi, cvadraturi ale cercului politice şi graţia (aeriană & apolitică) a Alidei Valli; în fine, Le dernier tango à Paris este o mostră de amuţitoare eleganţă cinematografică - dar povestea are ceva datat şi nu întrutotul convingător (în acest caz, scandalul provocat şi timpul scurs nu lucrează în favoarea sa)...
Brutal spus, "ucenicul" nu şi-a întrecut maestrul - deşi a făcut mai multe filme decît acesta. Dar asta nu ne poate împiedica să vedem în Bernardo Bertolucci ceva mai mult decît un "piccolo maestro": un autor (în sensul Cahiers du cinéma) interesant dar instabil, tras (uneori tragic, alteori ridicol) în două direcţii contradictorii: rigoarea poetică a unui ermetism cinematografic de cea mai bună calitate şi manierismul gonflé al unui pseudo-hollywoodianism pe care-l ridică, elegant, în nacela "calităţii europene". De o parte, Bertolucci este scriitorul pe care poezia nu l-a pierdut, cîştigîndu-l pe(ntru) marele ecran; de cealaltă, este cineastul orgolios şi virtuoz rătăcit, uneori, printre bugete şi ambiţii (prea) mari. Ceea ce nu i se poate lua este pasiunea cinefilă "pură & dură", cultura şi rafinamentul: în faţa unui film de Bertolucci - şi The Dreamers vine să confirme, minunat, acest lucru - ceea ce vezi ţi se întoarce înzecit prin toate filmele văzute de el, de tine, de ceilalţi, şi pe care pelicula le restituie - empatic - ochilor care au mai văzut; departe de orice urmă de pedagogie, Bertolucci reface Memoria cinematografică din micile bucurii ale recunoaşterii (& recunoştinţei) - ca o formă (încă una) de Iubire. Un cineast-cinefil "etimologic", aproape - în care cinefilia rimează şi cu Iubirea (spontană), şi cu Memoria ("înregistrată"); în absenţa lor nu poate exista Cinema demn de acest nume, ci numai un lanţ de supermarketuri cu produse destinate uitării.