Ziua Zed - Cannes, 2012

A început bine aş zice. Chiar în dreptul lui Nespresso, sponsorul meu preferat de aici, s-au vărsat chiar în faţa mea 3 găleţi cu apă. Spre deosebire de alţii n-o să mă prefac că n-aş fi superstiţioasă. Acum 5 ani, în drum spre Televiziune, unde aveam să comentez împreună cu Laurenţiu Damian şi să dau vestea cea mare a Palme d'Or-ului românesc pentru lung metraj, la hotelul fost Dorobanţi, actualmente Howard Johnson, mi s-a întâmplat acelaşi lucru.

Jane Fonda e pe Croazetă - numele vine chiar de la o cruce, deci e racord cu povestea din scenariul filmului nostru, iar inventatoarea aerobicului e cea care i-a înmânat lui Cristian Mungiu frunza de palmier făcută de bijutierul Chopard. Ken Loach, cu care a fost mai apoi şi la Festivalul Anonimul, e iar în competiţie şi vizionarea oficială se ţine pe 19 mai 2012, tot la 15,30, ca acum un cincinal, fiind iniţial anunţată în Sala La Soixantieme/a 60-a, ca numărul ediţiei când a fost premiat şi apoi adjudecată de Palatul Lumière, ale cărui 3 decenii toată lumea pare să fi uitat să le mai sărbătorească...

Pe 18 mai 2012, de dimineaţă, la Matteo Garrone (Reality) a fost înghesuială mare, prin urmare l-am văzut în léger diffère, cum spune francezul, adică la vreo 30 de minute distanţă. După vreo oră au început dezertările. Pe bună dreptate. Era nostim în prima parte, deşi, din nou te simţi stingher, ca un voyeurist la cinismul scenariului, care s-a inspirat cam tare din filmul cult Bellissima al lui Visconti din 1951, cu Anna Magnani pe atunci. Şi-a ales şi un actor, pe Aniello Arena, care să semene cu comicul Toto, doar că un pic mai chipeş, dar şi mai puţin talentat. Disperarea de a apărea la televizor, în Big Brother, varianta adaptată şi mai deocheată pentru Italia, îl face pe un biet negustor de peşte (animal omniprezent în 2012 pe ecranele din portul din Sudul Franţei) şi uneori recuperator, să se creadă urmărit până şi la predica din biserică, de realizatorii showului, care l-ar putea coopta, cu condiţia să facă fapte bune (mai ceva ca sindromul de până în '89, că toată lumea e cu ochii pe tine şi se iau referinţe de la vecini.)

Madagascar 3: Europe's Most Wanted, o animaţie în 3 D, a fost un moment de destindere binemeritată după atâta încrâncenare. Animăluţele deja cunoscute trag o fugă din Africa, mult mai suportabilă ca ieri, când devenise nefrecventabilă, tocmai la Monte Carlo, direct la Cazino. Au acum ca duşman un fel de nouă Cruella, o jandarmeriţă care cântă un Piaf de colecţie, Nu regret nimic. Precis a deranjat-o pe Cottilard, care se crede deţinătoarea drepturilor exclusive asupra Vrăbiuţei. În plus e şi o palmă amicală dată Circului du Soleil, care a renunţat la menajerie. Sala, plină de americani, mici şi mari cuceriţi de o povestioară simpatică foc, a fost entuziasmată. Până şi cârtitorii au lăsat-o mai moale cu criticile de data asta.

A urmat o oră de încântare, marca Gilles Jacob, cu 35 de regizori despre cinema, ca artă şi sală obscură. Majoritatea "palmaţilor" prezenţi au fost în România, în vizită sau chiar au lucrat la studiourile noaste. În plus am putut retrăi emoţia lui 2007, când încă nu păşisem la mult visatul Festival şi când pentru cinematografia noastră a început o nouă eră.

La secţiunea Un certain regard s-a dat Beasts of the Southern Wild, turnat în Louisiana, şi poate una dintre cele mai tulburătoare şi poetice poveşti, spuse de o fetiţă de culoare, o Shirley Temple a mileniului III, cu o lume fantastică, de o frumuseţe fără margini, despre nişte marginali. Deci se poate fără a cădea în lugubru sau scabros. După două runde de aplauze furtunoase, întrebarea de pe buzelor tuturor a fost: De ce nu e în selecţia oficială? Cum candidează şi la Camera d'or, fiind un debut sper să le ia pe amândouă şi astfel cel care alfabetic e cel din urmă să ajungă de două ori cel dintâi. Numele său: Benh Zeitlin!

Frederic Beigbeder remarcă faptul că în juriu nu sunt scriitori (a se citi că nu e el), deşi mai toate filmele nu sunt după scenarii originale ci adaptări, şi îi menţiona de zor pe mai toţi, doar pe Tatiana Niculescu-Bran, sărind-o, deşi după primirea somptuoasă recentă la Bucureşti, făcută de Editura Trei, care-l publică de ani buni, ar fi putut măcar din curtoazie, dacă nu din profesionalism, să facă un mic efort de a se informa mai puţin superficial.

Şi aşa am ajuns la momentul cel mai aşteptat pentru noi: După dealuri. Mare înghesuială la vizionarea pentru presă. Mulţi erau îngrijoraţi că mergând şi la proiecţia dinainte, deşi era o pauză de 45 de minute, nu vor mai prinde loc. De la primele cadre de generic s-a auzit strigătul cannez demn de Ionesco, un: Raoul! Personaj enigmatic şi fantomatic al tuturor ediţiilor! Poate şi în încercarea de a destinde atmosfera.

Recunosc că unul dintre marile haruri ale lui Cristian Mungiu este să te poarte într-o lume, în care pierzi noţiunea timpului şi a spaţiului, şi te implici aproape la fel de mult ca personajele sale. Degeaba se plânge într-un interviu că marele păcat al vremurilor noastre e indiferenţa. Nu se aplică la peliculele lui. Te hipnotizează. Se aşterne o linişte s-o tai cu cuţitul, sala se cutremură şi se reacţionează când se aruncă aşa zisa icoană făcătoare de minuni, a celui despre care se spune că a văzut un înger, dar vraja se rupe odată cu moartea fetei exorcizate. Mă întreb cum o fi reacţionat presa la Rosemary's Baby, al lui Polanski, pentru că avea aceeaşi fascinaţie temătoare pe care o inspira spectatorului. Deşi povestea se ştie, adesea fals, de la ştiri, din filmul lui Mungiu, bazat pe o cercetare de BBC, temeinică a Tatianei Niculescu-Bran, înţelegi mai bine nişte lucruri, fără să-i judeci pe cei implicaţi, despre care parcă ai vrea să ştii şi mai multe. Iar pentru asta ai romanele, dar şi o punere pe peliculă magistrală, fără exagerări, filmată dumnezeieşte de Oleg Mutu, ajutat şi de o ninsoare care parcă izolează şi mai mult lumea mirenilor de cea a monahilor, până şi paşii fiind mai grei şi mai zgomotoşi. Te desprinzi greu de ce ai văzut, îţi pare că le ştii de o viaţă pe Voichiţa (serafica şi sentimentala Cosmina Stratan) şi pe Alina (Cristina Flutur o Ada Milea, mai puţin complicată, dar mai chinuită), dar şi pe "tata" (Valeriu Andriuţa, mai puţin cumplit decât înspăimântătorul preot din realitate şi poate de asta mai credibil), ori pe doctoriţa de la final (admirabila Alina Berzunţeanu) cu care eşti tentat să te identifici pe loc.

După o zi plină de festival, când închizi ochii te trezeşti iar la mânăstire, te implici, şi nu-ţi mai arde de nimic altceva. E un film care trebuie îndelung rumegat şi comentat. Asta îţi dă ghes, ceea ce-i lucru rar.

(Acest articol a fost transmis de pe o tabletă Vodafone Smart Tab 10, cu sprijinul Vodafone România. Prezenţa la Cannes e sponsorizată generos şi în 2012 de Silva Dark)