"Ce-ai păţit?", îl întreabă amabil răul cel mare (din Die another day, cel mai recent film din seria 007) pe un rău mai mic, care pare într-adevăr marcat de ceea ce-a păţit. Răul mai mic răspunde: "Bond." Iar eu pot să adaug: şi eu la fel. Dar s-o auziţi pe sora mea....
Într-o seară, nu demult, sora mea şi cu mine zappam fără griji, cînd deodată pe micul ecran a apărut Roger Moore. Nu-mi amintesc ce făcea - în orice caz, nimic demn de luat în seamă - probabil că era într-unul dintre momentele acelea cînd primeşte ordine de la M sau o vrăjeşte pe Miss Moneypenny sau îl stresează pe Q. M-am uitat la ceas şi-am întrebat: "Ce-i asta?" "Bond." "Ce Bond?" "Octopussy." "Ce an?" "1983. Schimbă dracului canalul!" M-am uitat din nou la ceas: 15 secunde şi sora mea recunoscuse unul dintre Bondurile cele mai palide, din cîteva imagini anodine. O performanţă pe care puţini - chiar dintre cei ce se consideră fani ai lui Bond - ar putea s-o depăşească. Poanta e că sora mea nu numai că nu se consideră o fană, dar nu poate să sufere (sublinierea ei) seria Bond ("Schimbă dracului canalul!"). Singura ei vină este că, în calitate de soră, s-a aflat alături de mine în perioada 1989-1993, cînd: 1) am văzut Goldfinger (1964, cu Sean Connery) de 50 de ori - mai mult sau mai puţin (probabil mai mult); 2) am citit toate romanele lui Ian Fleming 3) mi-am procurat toate filmele apărute pînă atunci - lucru dificil de realizat la vremea aceea în România, dar am reuşit, hărţuindu-mi tatăl, care la rîndul lui i-a hărţuit pe comercianţii de casete-pirat, pînă cînd toată piaţa video îmi ştia de frică, iar colecţia mea era completă; 4) am văzut chiar şi cele mai nenorocite filme din serie (precum The man with the golden gun) de cel puţin 5 ori - lucru care azi mi se pare imposibil, dar care trebuie să fie adevărat, din moment ce monstruozitatea aceea de The man with the golden gun (cu care n-am mai dat ochii de atîţia ani) e mai proaspătă şi mai pregnantă în memoria mea decît o capodoperă precum, să spunem, Potirul de aur al lui Henry James (pe care l-am citit recent); 5) aproape că am omorît pisica familiei, care îşi încercase ghearele pe una dintre fotografiile mele cu Bond (părinţii mei încercau să-mi explice că deţineam acea fotografie în dublu exemplar, în timp ce pisica era una singură, dar nu voiam să ştiu); 6) am meditat la proiectul de a vedea toate Bondurile în ordine şi cu încetinitorul, pentru a le înţelege mai bine - moment în care sora mea a început şi ea să mediteze serios la şansele mele de a duce vreodată o viaţă normală, ba chiar şi părinţii mei s-au întrebat dacă nu cumva fuseseră prea cool şi dacă incidentul cu pisica nu prevestea o frumoasă carieră de maniac periculos; 7) ei bine, în tot timpul acesta am reuşit cumva să termin şcoala generală, să-mi fumez prima ţigară, să-mi sărut prima fată, să port din cînd în cînd şi conversaţii care nu aveau o legătură imediată cu Bond - ce mai, lucrurile normale, culminînd cu intrarea la liceu, unde boala s-a vindecat în mai puţin de un trimestru. Dar nu înainte de cea mai îndrăzneaţă manifestare a ei: propriul meu film cu Bond - scris şi realizat de mine -, în echipa căruia am reuşit să cooptez trei sferturi din clasă, două mame (în rest, femei ultrarespectabile) şi, timp de un sfert de oră - cît i-a trebuit să-mi asculte cererea de finanţare, să-mi ofere substanţialul său sprijin moral, să-mi ureze succes pe drumul artei şi să mă dea afară -, pe directorul liceului. Scrierea scenariului a fost un exerciţiu de echilibristică pe firul formulei bondiene, deasupra gropii cu fiare unde răgeau orgoliile colegilor mei de clasă şi de echipă. OK, recunosc: mi-am oferit rolul lui Bond, pe care l-am acceptat cu emoţie, şi cine vrea să rîdă n-are decît, dar ar fi trebuit să vadă cum arătau ceilalţi candidaţi. Interpretul lui Felix Leiter de la CIA (partenerul lui 007 în multe filme şi un personaj anost, pe care nimeni nu-l ţine minte niciodată) a venit la mine să-i lungesc rolul, să-i ofer şi lui o fată, să-i scriu o scenă de amor şi o scenă în care sare cu capul înainte printr-un geam. Personajul negativ a venit la mine şi mi-a cerut să-i scriu o scenă în care o pipăie îndelung pe eroină. "Dar nu se poate", i-am răspuns oripilat, "fata îl place pe Bond şi de tine îi e scîrbă." (Întîmplător, interpretul lui Bond avea anumite speranţe în legătură cu fata respectivă.) Pînă la urmă ne-am înţeles: personajul negativ o va pipăi foarte puţin pe Bond-girl, care se va arăta foarte scîrbită. Oricum, n-am mai ajuns să filmăm acea secvenţă. De fapt, n-am mai ajuns să filmăm decît o singură secvenţă - cea în care Bond vizitează laboratorul lui Q, ca să-şi primească gadgeturile. Nu mai ţin minte în ce constau acele minuni tehnologice, dar laboratorul era un garaj din Bucureşti şi Bond conducea o Skoda. De fapt, Bond se prefăcea că o conduce, stînd pe locul pasagerului şi învîrtind în mîini o bucată de fier (amintiţi-vă, sîntem în Marea Britanie, locul volanului este pe dreapta), în timp ce stăpîna Skodei, alias mama lui Felix Leiter şi o cascadoare temerară, se lăsase aproape de podeaua maşinii, de unde nu vedea aproape nimic, ceea ce n-o împiedica să se îndrepte cu mare viteză spre intrarea garajului şi să frîneze la o jumătate de metru de Q, care începea să-l apostrofeze pe Bond în stilu-i binecunoscut. Am făcut noi asta de mai multe ori, pînă cînd Bond a realizat că nu-şi va mai putea controla multă vreme răul de maşină şi că interpretul lui Q nu ştie o boabă englezeşte. (Din motive de realism, era musai ca filmul să fie vorbit în engleză.) Apoi toată lumea a realizat că marile speranţe şi buna înţelegere cu care porniserăm la drum deja se destrămaseră; într-o singură dimineaţă, relaţiile dintre Bond şi Bond-girl nr.1, dintre Bond şi Bond-girl nr. 2, dintre Felix Leiter şi Miss Moneypenny, dintre Miss Moneypenny şi personajul negativ, dintre personajul negativ şi Felix Leiter - suferiseră un declin accelerat. Încă şi mai trist, într-un tîrziu am realizat că aparatul de filmare (pus la dispoziţia noastră de către mama lui Miss Moneypenny) era defect. Nu filmaserăm nimic. Cam asta a fost.
***
Penultimul James Bond, The world is not enough (1999) ar fi trebuit să fie ultimul pe care m-am dus să-l văd. Am jurat că nu voi mai vedea nici unul, niciodată (doar aşa, durerea care se aciuase în capul meu, după prima sută de explozii întrerupte de glume lamentabile, s-a înduplecat să plece). Dar şi Sean Connery, după Diamonds are forever (1971), jurase că nu va mai face nici un Bond, niciodată, ca să se recunoască înfrînt, 12 ani mai tîrziu, în Never say never again - un titlu care nu este acceptat printre cele 20 de Bonduri oficiale (a fost crescut de alţi părinţi, după ani de lupte prin tribunale), dar care rezumă destul de bine sentimentele noastre faţă de Bond: sîntem sătui pînă peste cap, dar facem ce facem şi ne întoarcem la el. De fiecare dată sperăm să regăsim cîteva dintre calităţile care l-au făcut cineva - un colos financiar, o bornă în cultura pop, o fantasmă universală şi durabilă. De fiecare dată ieşim de la cinema ameţiţi, obosiţi, sictiriţi, aproape surzi şi aproape îndoindu-ne că acele calităţi - o anumită eleganţă nonşalantă, un simţ jucăuş al propriei absurdităţi, o vocaţie a plăcerii, o opulenţă graţioasă, comică - au existat vreodată. Oare Bond este chiar cool? Ei bine, prima jumătate de oră din Die another day azi conţine cîteva indicii în acest sens: secvenţa-generic, de exemplu. Pentru unii spectatori, aceasta a devenit de multă vreme singurul motiv constant de a vedea un Bond - ultimul refugiu al cool-ului, cum ar veni. În cel mai recent Bond cîntă Madonna; în rest, totul este ca pe vremurile bune ale lui Maurice Binder - autorul acelor montaje neruşinate şi nemuritoare cu ţevi de pistoale, mari cît siluetele de femei care zburdă excitate în jurul lor -, dar cu o diferenţă: de data asta, fantasmagoria - femei de foc, femei de apă, diamante, arme, scorpioni - pare a fi un delir de care 007 s-a lăsat cuprins, ca să nu se plictisească în timp ce nord-coreenii îl torturează. Trece genericul, trec 14 luni de torturi, la capătul cărora Bond arată mai bine decît ar arăta alt bărbat, la 14 zile după ce l-a părăsit nevasta. Are loc un schimb de prizonieri şi Bond e eliberat, pentru ca M (Judi Dench) să-i facă morală şi să-i confişte jucăria preferată - permisul de a ucide. Şi-atunci vine ceva ce n-aţi mai văzut: în spital, Bond are un coşmar - primul în 40 de ani de viaţă cinematografică! Urmează ceva încă şi mai şi: tot în spital - primul infarct al lui Bond. Ce s-or mai fi bucurat Goldfinger, Dr. No, Blofeld, Stromberg şi ceilalţi ciudaţi, privind din iad această scenă! Dar bucuria lor n-avea cum să dureze, pentru că infarctul era o stratagemă. Purtînd încă pijamaua spitalului, plus pletele şi barba de veteran al închisorilor coreene, Bond intră într-un hotel de lux din Hong Kong, se descotoroseşte de pilozităţile acelea - şi ele fără precedent -, face rost de un costum imaculat, face rost de o maseuză, face rost de un pistol de la maseuză, după ce a mîngîiat-o expeditiv, demască un spion chinez şi pleacă în Cuba, care îl întîmpină cu genul acela de faţă turistică pe care orice ţară o păstrează anume pentru Bond. Toate astea sînt cool: au amestecul acela de pericol, viteză, sex-appeal şi dolce vita pe care îl aşteptăm de la Bond, aşa cum Bond îşi aşteaptă amestecul de vodcă şi martini - shaken, not stirred. Apoi totul - alura, savoarea, spiritul - se duce dracului. Din ultima jumătate de oră n-am reţinut decît nişte aberaţii despre încălzirea globală, faptul că Bond conduce un Aston Martin invizibil, faptul că lucrurile explodează şi faptul că Bond se bate cu cineva într-un avion care se depresurizează - lucru pe care l-a mai făcut de atîtea ori, încît e de mirare că, în timpul bătăii, nu cască de plictiseală. Tot ce-a fost cool s-a dus, de parcă n-ar fi fost niciodată.
***
După unii, Bond nu era cool nici măcar pe vremea lui Ian Fleming. Să ascultăm această voce supărată din trecut (aprilie 1958, în revista New Statesman), analizînd farmecul sofisticat al lui Fleming şi al creaţiei sale: "Sadismul unui şcolar bătăuş, fanteziile sexuale mecanice şi bidimensionale ale unui adolescent frustrat şi aspiraţiile snoabe, grosolane, ale unui adult dintr-o suburbie." Hmm. Seamănă mai curînd cu Gerard de Villiers decît cu Fleming. Fac o trecere rapidă prin vechile şi hărtănitele mele ediţii franţuzeşti (PLON, 1964-1966), căutînd ororile şi obscenităţile care mi-or fi scăpat, la vîrsta de 11 ani. Nu le găsesc. Din păcate, nu găsesc nici pasajul din Casino Royale - o scenă de sex între Bond şi spioana sovietică Vesper - rămas în amintirea mea ca unul dintre primele momente din viaţa mea de cititor, cînd am realizat că acţiunea unei cărţi se poate muta de pe pagină în interiorul pantalonilor tăi. Apropo de violenţă, găsesc pasajul din Dr. No - lupta lui Bond cu o caracatiţă ("Bond ştia că mintea caracatiţelor este extrem de vicleană") - rămas în amintirea mea ca unul dintre primele momente din viaţa mea de cititor, cînd m-am temut că voi muri de plăcere. Găsesc descrieri detaliate ale unor jocuri de cărţi şi de golf (pasionant), ale florei şi faunei submarine (Fleming era un scafandru entuziast), ale senzaţiilor unui şofer aflat într-un Bentley Continental (mişto), ale senzaţiilor unui schior urmărit de o avalanşă (plauzibil), ale senzaţiilor unui fumător de ţigări Morland cu triplă bandă aurie (cool). Găsesc un snobism foarte haios în compoziţia micului dejun al lui Bond: cafea de la De Bry, Oxford Street, preparată într-un Chemex american, un ou "foarte proaspăt, cu pete maronii...(Bond avea oroare de ouăle albe...)", din producţia unor găini franceze de Marans, ou pe care Bond îl fierbe timp de 3 minute şi 20 de secunde, nici mai mult, nici mai puţin, şi numai într-un suport special, bleu cu cercuri aurii. Sar peste unt, dulceaţă şi miere şi ajung la informaţiile despre tacîmurile Queen Anne şi porţelanurile Minton. Totul ne este servit cu seriozitate maximă. Bond nu ştie că tabieturile lui sînt haioase. Dacă l-ai cunoscut pe Bond prin filmele sale, poţi să ai un şoc atunci cînd pui mîna pe un Fleming şi realizezi că personajul literar n-avea pic de umor. Fanii săi ar putea să riposteze, spunînd că el are în schimb o viaţă interioară mai bogată decît personajul cinematografic, ceea ce e adevărat ("Ochii săi erau umezi; îi şterse."), deşi puţini fani ar susţine că motivul cel mai bun de a căuta compania lui Bond este bogăţia vieţii lui interioare. Ocazionalele duioşii, regrete, depresii şi cavalerisme ale lui Bond sînt preluate de la înaintaşii săi în funcţia de "dur sentimental": o viaţă interioară la mîna a doua. Cînd lucrurile acestea au ajuns şi pe ecran, aduse de cel de-al patrulea interpret al lui Bond, Timothy Dalton, ele nu l-au făcut pe Bond mai interesant, ci dimpotrivă, i-au jenat mişcările, l-au făcut mai greoi şi mai convenţional. O încercare mult mai bună este On her Majesty's service (1969, cu un oarecare George Lazenby, propulsat în rolul lui Bond şi urgent expediat înapoi în obscuritate), care n-a fost un mare succes la vremea lui, dar azi e proaspăt şi cool: regizorul (Peter Hunt) experimenta încă de-atunci filmări accelerate şi tăieturi rapide pe care acum le asociem cu videoclipurile, Diana Rigg juca rolul primei şi ultimei doamne Bond (în final murea, întocmai ca în roman), producătorii, o dată în viaţa lor, îşi băgaseră picioarele în propria formulă de succes şi merseseră la risc, iar filmul ţîşnise din lesă, înviorat de propriul său curaj.
***
Într-o secvenţă din Goldfinger - cel de-al treilea film din serie şi cel care a perfectat formula -, Sean Connery este legat pe o masă, cu mîinile şi picioarele desfăcute, şi o rază laser îşi croieşte drum prin lemnul mesei, spre bărbăţia sa. "Aştepţi de la mine să vorbesc?", îl întreabă Bond pe Goldfinger (Gert Froebe), pe un ton rezonabil, sincer curios şi uşor neliniştit. "Nu, domnule Bond", răspunde Goldfinger - un om civilizat, oarecum exasperat, corectînd un alt om civilizat, dar mai greu de cap -, "aştept de la dumneata să mori!" Toată lumea se amuză, de la Connery, care ştie că e prea inteligent pentru situaţia în care se află (dar nu devine ostentativ în flirtul său cu parodia), pînă la tunul-laser, care ştie că e un instrument absurd de tortură (dar asta nu-l împiedică să-şi vadă de treabă), de la art directorul Ken Adam, care ştie că publicul cere jucării (dar jucării deştepte, haioase la orice vîrstă) pînă la producători, oameni mari care cheltuiesc o avere jucîndu-se suav şi civilizat cu noi, ca să strîngă de pe urma noastră o avere încă şi mai mare. Bondurile cu Sean Connery sînt jucării executate cu spirit: nu de îndoim nici o clipă că s-au născut din oameni şi nu din alte jucării, nu ne temem pentru neuronii noştri, atunci cînd le folosim. Dintre Bondurile cu Roger Moore, doar The spy who loved me are tupeul acesta graţios - o şmecherie care e mai mult decît totalul şmecheriilor tehnologice puse pe ecran. Problema epocii Pierce Brosnan este că Bondul din filme a devenit din ce în ce mai greu de deosebit de Bondul din jocurile de computer, bazate pe filme. Aş vrea să fiu suficient de generos încît să cred că s-a făcut o greşeală şi că în locul filmului Die another day, ni s-a proiectat jocul. - o învălmăşeală de nivele pe care le parcurgi, pentru ca lumea să fie salvată. După o oră, eu nu mai voiam să le parcurg şi mi se rupea de salvarea lumii. Să joace alţii jocul, să fie ei Bond! Eu mă identific din ce în ce mai mult cu Goldfinger: "Nu, domnule Bond, aştept de la dumneata să mori!" Dacă ţi-a mai rămas o fărîmă din eleganţa de altădată, ai muri chiar azi.