Cannes ploios... - Cannes, 2012

... ar fi urmat o concluzie gen "... filme bune", "... premii cu duiumul", "... mâncare cu tona", dar mai bine nu. E aproape jumătatea festivalului şi ploaia nu poate decât să ne pleoştească suplimentar. Se pare că acel domn cumpărător de filme care declara înainte de Cannes că a văzut de dinainte toată competiţia şi că va fi o ediţie slăbuţă a avut dreptate. Până azi, 21 mai 2012, nu am văzut decât două filme care să-mi placă cu totul - După dealuri, de Cristian Mungiu, şi Amour, de Michael Haneke. Dincolo de ele am găsit filme nereuşite, banale, plicticoase, nefinalizate, făcute după reţetă, oarecare. Fără a avea pretenţia că fiecare titlu merge într-o casetă anume, iată şi o listă.
 
De rouille et d'os e melodramatic, dezamăgitor, cu mult sub ce face de obicei Jacques Audiard.
Paradies: Liebe, de Ulrich Seidl, e mai bun decât Import Export, dar mai slab decât Hundstage.
Reality de Matteo Garrone e banal şi pasabil.
Lawless de John Hillcoat e un film pe care l-aş vedea cu drag la Mall Vitan, ronţăind pui, dar nu în Competiţia Oficială de la Cannes.
Jagten / The Hunt de Thomas Vinterberg e construit pe un scenariu lipsit de sens, reacţiile personajelor fiind decalate şi neverosimile.
Like Someone in Love de Abbas Kiarostami e sub Copie conforme, formalismul lui lăsându-te mască.
Vous n'avez encore rien vu de Alain Resnais e o declaraţie de iubire pentru iubirea în sine, pentru piesa Euridice a lui Jean Anouilh, pentru cinema şi pentru o galerie de actori cu care în curând nonagenarul Resnais a lucrat de-a lungul vremii - dar e atât de plicticos!...
 
O coincidenţă mult mai mare decât ce poate inventa Kiarostami în filmul lui face ca la Cannes să se întâlnească în 2012 Alain Resnais cu Emmanuelle Riva, actriţa pe care a lansat-o în 1959 cu Hiroshima mon amour. Riva a venit cu Amour, unul dintre cele mai bune filme din festival, unde interpretează soţia bătrână, bolnavă şi muribundă, dar atât de îndrăgostită de soţul ei din filmul lui Michael Haneke, Jean-Louis Trintignant. Diferit ca temă şi tonalitate de ce a făcut până acum Haneke, Amour e un film despre demnitatea de a muri bătrân şi bolnav, şi face din Emmanuelle Riva cea mai glamourous imagine feminină a celei de-a 65-a ediţii, alături de Marilyn Monroe, icon-ul ediţiei, care pe afiş suflă în singura lumânare a tortului aniversar. Amândouă au ştiut să îmbătrânească. (În 2012 se împlinesc 50 de ani de la dispariţia lui M.M.).
 
Bine, bine, dar filmul lui Mungiu? Ei bine, filmul lui Mungiu e foarte bun. Abia aştept să se termine festivalul ca să se poată aşeza în capul meu. E mai inteligent decât 432 fie şi pentru cum mută centrul de greutate de pe Alina (Cristina Flutur), care îşi vizitează prietena la mânăstire, pe Voichiţa (Cosmina Stratan) şi invers. E mai profund, mai complex şi mai îndrăzneţ decât 432, iar riscurile pe care şi le-a asumat Cristian Mungiu se reflectă în reacţiile împărţite pe care filmul le suscită la Cannes. Ori pro, ori contra - ceea ce nu e neapărat un lucru rău.
 
În altă ordine de idei, aici plouă, e frig şi urât - singurul beneficiu fiind că nenumăraţii gură-cască văd covorul roşu la televizor. În tot răul e un bine, nu? Restaurantul Delices Yang unde am mâncat atâtea ediţii bine, ieftin şi aproape de Croazetă s-a transformat în ceva scump, prin urmare fac zilnic mişcare urcând dealul până la chinezii de la Boulevard Carnot. De aceea vă şi las acum. "Ha.Ha". (Nu am râs, aşa se numeşte restaurantul.).