Poate că După dealuri nu a fost primit în unanimitate pozitiv de către jurnaliştii prezenţi la vizionarea de presă (n-am fost acolo), poate că aplauzele şi uralele de la vizionarea de gală au fost mai puţin relevante pentru că numai trei sferturi din public mai era în sală (acolo am fost) şi poate că, din afară privit, o proiecţie oficială de ora 16:00 denotă lipsă de respect pentru autor (nimic mai fals - n-or fi fost vedete locale în sală, dar pentru business, ora este ideală şi, ca urmare, filmul a fost vândut într-o sumedenie de teritorii). Poate, poate, poate... După dealuri este extrem de asemănător lui 432: o dublă poveste de dragoste atipică (cea fizică şi cea pentru Dumnezeu), miezul filmului e reprezentat de acelaşi fals triunghi format din două fete şi un bărbat care le pune la încercare prietenia. Filmul pleacă, însă, de la un caz real (drama de la mânăstirea Tanacu), aşa cum a fost el filtrat în cărţile de nonficţiune ale Tatianei Niculescu Bran. Prin urmare, elementul surpriză atât de intens prezent în 432, aici lipseşte în totalitate (întrebarea pusă de film nefiind "ce se întâmplă?" ci "cum se întâmplă?") fapt ce reduce, întrucâtva, implicarea spectatorului familiarizat binişor cu subiectul. Graţie interpretărilor de excepţie, atât din partea protagoniştilor (Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă) cât şi a actorilor ceva mai cunoscuţi trecuţi pe poziţii secundare (Luminiţa Gheorghiu, Teo Corban) lipsa suspansului nu devine acută nici chiar în cazul unor scene de dialog extrem de lungi, relativ monotone şi purtate cu sonorul dat la minim (noroc cu subtitrarea!). Imaginea excelentă semnată Oleg Mutu reuşeşte să surprindă atmosfera de "capătul lumii" ce dă tonul spaţiului în care se desfăşoară mare parte din acţiune (biserica şi acareturile au fost construite special pentru film) - pe undeva, scenografia trimite cu gândul la De ce trag clopotele, Mitică? - şi dublează la perfecţie refuzul palpabil al lui Mungiu de a fi altceva decât un narator obiectiv care refuză să-şi spună punctul de vedere în controversă. Desigur, opţiunea este firească în contextul cinematografic românesc, dar personal mi se pare nesatisfăcătoare şi nejustificată: dacă alegi să scrii / să faci un film despre un eveniment ce s-a petrecut în realitate, înseamnă că te-a mişcat sau ţi-a spus ceva - implicit, opera rezultată pleacă de la o trăire personală a autorului şi prin extensie, de la o opinie. Mi-ar fi plăcut să am şi opinia regizorului-scenarist, nu doar o redare clinică, "la rece", a unui subiect, până la urmă, cutremurător.
Noul Michael Haneke, pe de altă parte, reprezintă tocmai opinia autorului despre un subiect care (a mărturisit la conferinţa de presă) îl tulbură şi îl interesează deopotrivă - ultimele zvâcniri de iubire într-un cuplu ajuns la capăt, după o viaţă trăită împreună. Apelând la doi actori care reuşesc să trimită o infinitate de emoţii numai din priviri (şi care reprezintă o bună parte din istoria cinema-ului franţuzesc), Jean Louis Trintignant şi Emmanuelle Riva, Haneke îşi tratează filmul în cheie deosebit de personală, în care clinicul atât de tipic filmografiei sale nu-şi mai găseşte locul. Pornind de la o poveste simplă, trăită probabil de foarte multe din perechile care au norocul de a-şi duce căsnicia până la final împreună (ea se îmbolnăveşte brusc iar el o îngrijeşte cu abnegaţie, în ciuda faptului că este depăşit de situaţie şi că se simte părăsit de cei dragi, prezenţi în vizite scurte şi activi doar prin sfaturi pe cât de bine-intenţionate, pe atât de inutile), Amour este o splendidă radiografie a senectuţii şi a demnităţii umane la sfârşit de viaţă. Construit mai cu seamă din schimburi de priviri, cu minimum de dialog, în cadre lungi şi ample, de o profunzime (mai tot timpul câte 3-4 planuri ale acţiunii) şi inventivitate (filmat de Darius Khndji în proporţie de 80% într-un apartament, aproape nicio încadratură nu se repetă) extraordinare, filmul lui Haneke reprezintă o adevărată lecţie de cinema care, dacă n-ar exista regula canneză cu "un premiu per film", ar trebui să înscrie la toate categoriile din palmares.