În aşteptarea coacerii piersicii - Berlin 4

Se spune că la Cannes e cam aşa: eşti relativ fresh şi ţii pasul o săptămînă, pe urmă la începutul celei de-a doua ai o cădere (nu mai poţi şi nu mai vrei, te ustură ochii, ţi-e totul prea mult şamd), după care remontezi şi termini festivalul în forţă, ca o piersică coaptă. Bioritmul are un traseu asemănător şi la Berlin şi la orice alt festival. "Vine o zi" cînd nu-ţi mai suferă nimic, nu-ţi mai place nici un film, cînd mîncarea de la hotel nu mai are gust (oricum e aceeaşi), cînd îţi vine să-i iei la palme pe oamenii de care n-ai loc , cînd dusul la filme, la aceeaşi oră, începe să semene cu dusul "la servici", chestie care începe să te scoată din minţi.Şi aşa. Relaxează-te. E doar un intermezzo. Vei termina festivalul în forţă, ca o piersică coaptă.

George Michael are o altă explicaţie. A fost ieri la Berlin, cînd în Panorama s-a prezentat un documentar despre el (Panorama, care este afişat, o tribuna a mişcării gay). George Michael a spus la conferinţa de presă că el este o Kylie Minogue la masculin. Ca şi ea, în anii '80 arăta ca naiba pentru că nu făcea "good sex". Acum , lucrurile s-au schimbat. Tot despre sex era vorba şi în filmul prezentat ieri în competiţie, The Wayward Cloud de Tsai Ming Liang, regizor taiwanez cunoscut ca unul dintre cei mai senzuali cineaşti ai momentului. Asta scria în caietul de presă, dar dumnealui e de-a dreptul porno. În fine, nu că ar fi o problemă, dar după un debut năucitor cu o femeie cu jumătate de pepene între picioare, filmul continuă în ritm susţinut: după sex, secvenţe (superkitsch) muzicale cu piese vechi cîntate în mandarină. Umbreluţe colorate, penisuri uriaşe - un fel de All That Jazz ori de Chicago în mizerie, fără nici un fel de miză. A trebuit să citesc din caietul de presă ca să-mi dau seamă ce se întîmplă de fapt.

Tot ieri am văzut însă ultimul Wes Anderson The Life Aquatic With Steve Zissou, la care am rîs cam tot timpul. Trebuia, competiţia nu numai că e în mare deosebit de sobră, dar este şi destul de mediocră, cu alte cuvinte, îţi vine să plîngi. Şi atunci un Wes Anderson în plin delir e tot ce-ţi trebuie. Serios, dintre toate filmele din competiţia oficială văzute pînă acum, pot spune numai că vreo 3 erau OK, Wes Anderson era foarte amuzant, dar nu de Urs, dar totuşi nici un film care să te înnebunească. Mai rău, au fost destule filme absolut sinistre, mediocre, şi anume mult-lăudatul Sophie Scholl - The Final Days de Marc Rothemund, Gespenster de Christian Petzold ori Le promeneur du Champ de Mars de Robert Guediguian. Chiar te întrebi ce criterii au avut cei care au făcut preselecţia.

Poate continui mai tîrziu.

(Deplasare sprijinită de Fundaţia Anonimul)