Sideways/In vino veritas este un film în care oamenii vorbesc despre vin, dar în care se vorbeşte despre orice numai despre vin nu. Sideways este favoritul criticilor yankei pe anul 2004 şi un candidat serios la Oscarurile ce stau să vină. Nu pot reproşa nimănui entuziasmul, dar am impresia că sintagma "îmbătat cu apă rece" capătă noi valenţe.
Primele două filme semnate de tandemul Alexander Payne, regizor/Jim Taylor, scenarist (Citizen Ruth, Election) funcţionau pentru că satira era nemiloasă iar personajele primeau exact ceea ce meritau. About Schmidt, al treilea opus al echipei, încerca să fie şi o satiră (cam grosieră) a Americii de mijloc şi o poveste simplă şi tristă despre singurătate şi bătrâneţe, sfârşind prin a dezamăgi, a se contrazice şi a ofensa în egală măsură. Sideways, primul scenariu adaptat al tandemului (după cartea lui Rex Pickett), e mai cald şi mai puţin forţat decât Schmidt dar tot nu are voie să-ţi ceară să-ţi pese de eroii principali, pentru că nici el (filmul, adică) nu dă doi bani pe ei. Asemeni lui Woody Allen, pe vremuri, Payne îşi tratează personajele cu condescendenţă, numai că, spre deosebire de filmele new-yorkezului, dispreţul se transferă şi asupra spectatorului.
Distribuţia, uniform excelentă, ar trebui să ajute dar efectul e exact pe dos. Paul Giamatti se află într-o permanentă luptă cu propriul personaj, un scriitor ratat cu mutră, ochi şi comportament de nevăstuică; Thomas Haden Church e mult prea confortabil cu al său, un actor ratat, vulgar şi superficial. Singurele momente umane sunt date de prezenţa caldă a Virginiei Madsen, o revelaţie care ar merita Oscarul pe care probabil n-o să-l câştige. Aşa se face că din povestea celor doi prieteni (!?) porniţi în căutarea "buchetului" pierdut rămânem cu o replică memorabilă ("Did you drink and dial?"), cu o emoţionantă declaraţie de dragoste (mă refer la scena de pe verandă şi nu la cea cu camionagiul cu fes verde şi penis flasc, moment în care, de altfel, filmul se pierde definitiv) şi cu un deznodământ "Pinot Noir" care vine, fatalmente, la final.
Sideways nu e o poşircă oarecare, dar e departe de multi-medaliatul Beaujolais de care s-a amorezat majoritatea criticilor. Daţi-mi deci voie să mă comport cu acest film exact aşa cum regizorul se comportă cu personajele sale: îi văd părţile bune, îi subliniez părţile proaste, îi dau o şansă şi până la urmă îi întorc spatele.