Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Berlin 2005

Jurnal de Festival (I) - Festivalul de film de la Berlin, ediţia a 55-a


România Liberă, februarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sageata  Joi 10 februarie 2005 - Veriga lipsă deschide competiţia, sexul o închide

Nu par să fie totuşi chiar atîtea vedete (mai ales americane) la această a 55-a ediţie a Berlinalei cîte au fost, de pildă, în urmă cu doi ani, în anul prezentării lui Chicago. S-ar putea să nu fie nici la fel de multe ca anul trecut, pentru că deocamdată nu s-au dat ca sigure de către directorul Dieter Kosslick decît numele lui Keanu Reeves, Glenn Close, Gerard Depardieu şi Catherine Deneuve. Festivalul se deschide astă-seară cu Man to Man de Regis Wargnier, povestea unui grup de antropologi care caută veriga lipsă, legătura dintre maimuţă şi om, şi se încheie cu un film despre o figură mondială a sexologiei, Alfred C. Kinsey, film intitulat Kinsey şi semnat de Bill Condon. Unde e Berlinala între aceste repere? Agenţia France Presse, după care s-au luat toţi, a titrat prima - "Fotbal, sex şi politică la ediţia a 55-a a Berlinalei". Adică ceva de genul "pâine şi circ", dar pe nedrept, pentru că tradiţia Berlinalei bate mai mult spre pâine decît spre circ. Fotbalul marchează secţiunea Talent Campus şi constituie tema unuia dintre filmele din competiţie - One Day in Europe de Hannes Stoehr. Sexul este programatic în Kinsey şi nevinovat în alte filme iar politica e la fel de multă ca şi pînă acum. Mai mult decît Cannesul, Berlinul este deschis marilor teme ale actualităţii iar în acest an una dintre ele este Africa. Juriul competiţiei este prezidat de cineastul german asimilat de americani Roland Emmerich şi alcătuit din actriţa lituaniană Ingeborga Dapkunaite, actriţa chineză Bai Ling, actriţa germană Franka Potente, producătorul olandez Wouter Barendrecht, cineastul şi scriitorul ucrainean Andrei Kurkov, stilistul Nino Cerruti.

Secţiunea Panorama bate şi ea monedă rotundă - 20 de ani de existenţă, de aceea programul a fost întocmit cu grijă, pentru a face dovada ultimelor tendinţe. Printre filmele din această secţiune se numără şi filmul unguresc Dallas, cu Bogdan Zsolt, Dorel Vişan şi actori unguri, filmat (de Vivi Drăgan Vasile) şi în România. Panorama Special se deschide cu Va, vis et deviens de Radu Mihăileanu. Secţiunea Forum se deschide cu România, dar şi cu alte cinci ţări est-europene, portretizate de tineri cineaşti sub genericul Lost and Found. "Reprezentantul" nostru este Cristian Mungiu, autorul lui Turkey Girl. Crash Test Dummies e un lungmetraj austriac de debut, ai cărui protagonişti sunt doi români - Maria Popistaşu şi Bogdan Dumitrache. Anca-Miruna Lăzărescu prezintă în altă secţiune scurtmetrajul Bucureşti-Berlin. Cam asta e prezenţa românească la Berlin în acest an.

A 55-a ediţie onorează, ca în fiecare an, mari personalităţi ale filmului, cărora le oferă Urşi de aur onorifici. În acest an vor fi cinstiţi cineastul coreean Im Kwon-Taek şi actorul, regizorul şi scenaristul spaniol Fernando Fern'n Gomez. Alt premiu onorific, de mai mică importanţă, Camera Award, va fi acordat celui mai vechi studio japonez de film, Shochiku, omului german de cinema Helena Schwartz şi actorului irlandez Daniel-Day Lewis. Printre evenimentele speciale ale ediţiei se numără proiecţia copiei restaurate a Crucişătorului Potemkin de Eisenstein, precum şi a altor două filme mute semnate de Fritz Lang şi Karl Grune. În premieră mondială va fi proiectată copia restaurată recent a versiunii englezeşti a lui Mon Oncle de Jacques Tati.

În urmă cu doi ani, sub umbrela festivalului a fost deschisă la Martin Gropius-Bau o expoziţie cu machete realizate de scenograful Ken Adam. În acest an Ken Adam e invitat să vorbească despre colaborarea sa cu Stanley Kubrick, invitată fiind, în altă zi, şi soţia regretatului cineast, Christiane Kubrick. Ea va povesti înainte de proiecţia cu Paths of Glory despre întâlnirea ei cu Stanley Kubrick, petrecută acum aproape 50 de ani la realizarea acestui film.


Sageata  Luni 14 februarie 2005 - Radu Mihăileanu şi Cristian Mungiu la Festival

Radu Mihăileanu: "Cine sunt? Unii mă cred francez, alţii român"

"Mi-am trădat originile şi identitatea? Unii mă cred francez, alţii român. Sunt amândouă, dar pe deplin nici francez, nici român. Am părăsit România în urmă cu 20 de ani. Nu-i mai împărtăşesc existenţa de zi cu zi, vorbesc româneşte cu accent francez. Pe de altă parte nu mă simt nici cu totul francez. Am ratat serialele TV pentru copii şi terenurile de joacă din Franţa. Şi vorbesc franceză cu accent românesc". Sunt cuvintele cu care Radu Mihăileanu îşi începe o preliminară notă de intenţie la cel mai recent film al său, Va, vis et deviens, care a deschis vineri Panorama Special la cea de-a 55-a ediţie a Berlinalei.

La conferinţa de presă, nu peste măsură de populată de jurnalişti (după a două zi de festival se pare că n-a venit chiar toată lumea), cineastul francez de origine română a mărturisit că a făcut filmul din punctul de vedere al emigrantului român care este. După Train de vie, comedie în jurul ideii de Holocaust, film care timp de un an de zile nu şi-a găsit distribuitor în Germania pentru că se considera că nu va avea succes în trena filmului lui Roberto Benigni, La vita e bella, Mihăileanu vine cu o poveste care n-are nimic de-a face cu România ori cu evreii din România. Va, vis et deviens e povestea unui băiat etiopian creştin trimis de mama lui în Israel pentru a se salva, declarîndu-se evreu. Mihăileanu a mărturisit la conferinţa de presă, chestionat în legătură cu reacţia pe care filmul a provocat-o în Israel, că n-a intenţionat un film anti-israelian, ci unul care să denunţe obcurantismul şi prostia naţionalismului extremist. "Este un punct de vedere realist despre această ţară pe care o ador", a spus Mihăileanu, care a făcut o pledoarie pentru prietenie şi toleranţă. Pentru regizorul care mărturiseşte că n-a dorit să rămînă după Train de vie un regizor evreu din estul Europei şi să continue să facă filme despre Holocaust, ocazia de a-şi lărgi perspectiva s-a ivit cînd a cunoscut un tînăr, Falasha (evreu etiopian), care i-a povestit cum a fugit din Etiopia şi cît de greu i-a fost să se integreze în Israel pentru că era negru. Va, vis et deviens dezvoltă astfel pe mai multe planuri problema toleranţei şi intoleranţei religioase ori etnice, sau problema identităţii - pe care cineastul o cunoaşte foarte bine. Despre ce poate face cinematograful în sensul modificării realităţii ori în cel al intrării lui într-un teritoriu comun cu ea, actriţa israeliană Yael Abecassis a rezumat într-o frază: "În ultimele 3 luni au început să se mişte lucrurile în comunitatea etiopiană din Israel. Se spune că sunt 3000 de falacha care trebuie să sosească!"

Curcanii zboară, dar nu se mănîncă

Lost and Found este titlul sub care şase filme semnate de tineri cineaşti din sud-estul Europei tratează tema legăturii, mai ales cea dintre generaţii. Printre aceştia se numără şi Cristian Mungiu, iar proiecţia a deschis secţiunea Forum, consacrată tinerelor talente. Bazele acestui proiect s-au pus anul trecut, tot la Berlinală, cînd Cristian Mungiu a participat la secţiunea Talent Campus. Proiectul are ca producător principal compania germană Icon. La proiecţia de vineri seara, lume multă, caldă, rîsete punctuale, aplauze la final, cînd nişte lăutari bulgari au readus pe scenă, alături de autori, spiritul balcanic. Fiecare film încercă să spună mai mult decît să ilustreze tema. Fiecare era un mic tablou al societăţii ţării respective (mai puţin filmul ungurului Kornel Mundruczo, o interesantă şi plină de atmosferă privire aruncată asupra unei relaţii incestuoase).

Turkey Girl, sau, pe româneşte, Curcanii nu zboară, este ca şi Occident, filmul unei maturizări. Tânăra interpretată de Ana Ularu e trimisă la Bucureşti de tatăl său ca să dea şpagă medicului din spitalul unde mama e internată, pentru a-l convinge să o opereze din nou. Pe lîngă bani şi "produse", fata trebuie să-i lase şi curcanul ei preferat, pe care a început să-l dreseze, reuşind să-l înveţe, spune ea, să deosebească pătratul de cerc. Fata speră şi în ajutorul unui prieten care mai are puţin şi termină armata, prieten pe care ea nu-l scoate din termenul de "un prieten", articolul nehotărât trădându-i de fapt nehotărîrea de a-l considera potenţial iubit. În termeni simpli şi umani, filmul spune în primul rînd o poveste, construind însă în spate un fundal grav, chiar tragic, pentru că mama e de fapt în comă. Momentul în care fata trebuie să acţioneze pentru a o salva, acest prag important al vieţii ei, în care trebuie să deosebească şi ea pătratul de cerc, e construit de Cristian Mungiu cu discreţie şi umor. Filmul se termină ca pentru publicul occidental, dar să speram că publicul a înţeles ironia ultimului cadru, cel cu curcanul aşezat pe vine în faţa Casei Poporului, privind atent ceva ce nu aflam decît atunci cînd camera se ridică brusc: o gură de canal, rotundă, şi un pătrat format din nişte dale lipsă. Turkey Girl a fost de altfel unul dintre cele mai bune filme din acest grupaj, alături de filmele lui Kornel Mundruczo şi Stefan Arsenijevic.


Sageata  Marţi 15 februarie 2005 - Vremurile se schimbă

Da, vremurile se schimbă, spune directorul Berlinalei, Dieter Kosslick. A 55-a ediţie, prezenta, vrea să fie cea mai tare de pînă acum. Eforturile se văd şi la piaţa de filme (Market), unde sunt cu 30% mai multe firme decît anul trecut şi unde cu 33% mai multe filme vor fi proiectate pentru cumpărători. Marketul Berlinalei a rămas cel mai important târg de filme al sezonului, dat fiind că American Film Market s-a mutat în noiembrie. Vorbind de market, am aflat aici, la Berlin, unde e prezentă o importantă delegaţie a TIFF-ului de la Cluj, că a luat deja fiinţă o nouă societate distribuitoare de filme, Transilvania Film, care va distribui film independent, făcîndu-şi intrarea în curînd.

Vremurile se schimbă şi pentru că, spune Dieter Kosslick, în acest an festivalul comemorează 10 ani de la masacrul din Rwanda prin două filme foarte diferite. Pe primul l-am văzut deja. Hotel Rwanda de Terry George a avut deja proiecţia, dar în afara competiţiei, el fiind nominalizat la apropiatele Oscaruri. Cu ajutorul unei echipe de actori în fruntea căreia străluceşte Don Cheadle, filmul lui Terry George prezintă o viziune dramatică, dar nedramatizată, umană, dar deloc edulcorată asupra cazului real al unui director de hotel hutu, care a salvat în 1994 peste 1.000 de tutsi ascunzându-i în hotelul unde lucra. Filmul denunţă pasivitatea occidentalilor care au stat şi s-au oripilat de departe la vremea genocidului.

Vremurile se schimbă şi pentru ca, spre deosebire de acum doi ani, cînd la Berlin venea Chicago, nici un alt hit al Hollywoodului nu şi-a făcut acum apariţia. Nici un Aviator şi nici un Finding Neverland, care au avut premiera mult prea devreme pentru a intra în calculele selecţionerilor.

Vremurile s-au schimbat însă în bine pentru Andre Techine care a venit în competiţie cu Les Temps qui changent, un film departe de precedentul Loin, foarte inteligent, discret şi uman. Doi oameni maturi, Cecile şi Antoine, se regăsesc în Tanger. Au fost iubiţi în tinereţe, ea l-a uitat, el nu, a venit s-o ia înapoi, după 30 de ani. Femeia are un fiu homosexual, un soţ mai tînăr, aparent absent, fiul duce un mariaj cast cu o localnică dependentă de droguri ş.a.m.d. Poveşti din viaţă. Dar nimic nu rămîne neschimbat la sfîrşitul vacanţei. Techine conduce cu mînă de maestru firele povestii într-un mod subtil, astfel încît la sfîrşit totul să fie modificat. Eroii se schimbă cu totul, vieţile lor au glisat discret şi definitiv, iar respectatul cineast ştie să surprindă acel moment precis, din aparente nimicuri.

Un alt film din competiţia oficială este la fel de bun, dar complet diferit. U-Carmen eKhayelitsha de Marc Donford-May este primul film sud-african acceptat la Berlin în competiţia ultimilor 25 de ani şi primul film cu care acest matur cineast britanic stabilit în Africa merge la un festival. Adaptare a operei lui Bizet, în care eroii cîntă în limba lor (xhosa), în care referinţele spaţiale sunt autohtone, iar eroina Carmen lucrează la o fabrică de chibrituri şi nu are nimic din elasticitatea şi aspectul unei Carmen europene. Este masivă, obeză pentru gusturile noastre (ca de altfel toată distribuţia), se îmbracă în culori vii. Atmosfera filmului aduce puţin cu cea braziliana din Cidade de Deus. De altfel, cineastul parcă acolo te trimite, culorile sunt de multe ori desaturate, se filmează uneori într-un contre-jour care albeşte trăsăturile, aparatul îi urmăreşte pe eroi şi se mişcă printre ei de parcă ar fi viu. Cel mai impresionant e să vezi că muzică lui Bizet se potriveşte perfect peste imagini, nu poate fi vorba de o convenţie, încă din primul moment eşti cucerit de capacitatea lui Donford-May de a vedea amănuntele, de a descrie o lume, cea sud-africană, cu sărăcia şi mîndria ei, punîndu-i în faţă oglinda Europei, care este opera lui Bizet. Inteligent, cineastul plasează din cînd în cînd un operator printre eroi, pune nişte rame firave, cu atît mai mult cu cît eroina face parte dintr-un cor ce repeta chiar Carmen. La final, după această desfăşurare de forţe (filmul are o putere care nu vine numai din muzică), după ce Carmen e ucisă, aparatul se îndepărtează de corpul ei şi se ridică şi se ridică pînă cînd trupul acoperit cu o cuvertură roşie nu se mai vede. Asta durează două minute, timp în care se lasă liniştea şi toată atmosfera încinsă de pînă atunci se calmează.


Sageata  Miercuri 16 februarie 2005 - Mai bine terorist decît socialist?

Ziua a cincea a Berlinalei a fost una cu multă politică. Proiecţiile competiţiei oficiale au început cu Paradise Now, realizat de regizorul palestinian stabilit la Amsterdam ,Hany Abu-Assad. În ciuda unui anumit tezism - replicile păreau adeseori puse ca nişte lozinci în gura personajelor, filmul a lăsat o bună impresie, arătată fie şi de faptul că nimeni n-a ieşit din sală. Elementul-surpriză al acestui film, sortit să inflameze spiritele şi pe partea palestinienilor şi pe cea a israelienilor, este că priveşte evenimentele din unghiul a doi tineri palestinieni trimişi să se detoneze în Tel-Aviv. Elementul incendiar este că regizorul încearcă să fie obiectiv şi să arate ambele puncte de vedere - şi pe cel al teroriştilor care vor să moară pentru că ei cred că aşa e demn, dar şi pe al acelor palestinieni care cred că uciderea israelienilor nevinovaţi nu e soluţie. Înclin însă să cred că regizorul este anti-violent, chiar dacă declară că a dorit să deschidă o dezbatere şi să facă vizibile existenţele unor oameni care ne sunt invizibili. Într-adevăr, despre atentatorii sinucigaşi nu aflăm nimic de la ştiri. De regulă, ne imaginăm că au murit convinşi de justeţea gestului lor şi că au fost mai mult ca sigur nişte fanatici - dovadă că au şi murit. Nu prea ne întrebam ce viaţă interioară au avut, ce familie aveau, dacă erau frumuşei, cum erau îmbrăcaţi în momentul detonării - pe scurt, nu ni-i imaginăm ca personaje reale. Filmat într-un stil care s-a dorit să se apropie de documentar, dar pe 35mm, nu pe video, filmul a fost o experienţă periculoasă în sine pentru ca s-a filmat la Nabluz, cu întreruperi zilnice datorate schimburilor de focuri ori neîncrederii localnicilor şi autorităţilor. Am aflat însă că Israeli Film Fund va ajuta la distribuirea filmului, ceea ce mi se pare un lucru nemaipomenit.

Al doilea film politic a venit din Franţa şi se ocupă de ultima perioadă de viaţă a preşedintelui Francois Miterrand.Cu Le Promeneur du Champ de Mars, Robert Guediguian adaptează liber romanul Le dernier Miterrand de Georges-Marc Benamou, reuşind un film plicticos şi plin de lucruri "grele", în ciuda interpretării foarte bune a lui Michel Bouquet în rolul lui Miterrand. Cum cartea inspiratoare relatează lungile discuţii dintre preşedinte şi tînărul jurnalist,era de aşteptat că aşa va face şi filmul. Dar dorinţa autorului ca acestea să fie interesante şi să incite spectatorul la proprii consideraţii filosofice mie mi s-a părut exagerată, filmul nefiind interesant decît pentru cei interesaţi de politică.

(Deplasare sprijinită de Fundaţia Anonimul)



 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2005


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Berlin de la A la Z, Mihai Chirilov
 Amintiri de la a 55-a ediţie a Festivalului de Film de la Berlin - SchizoBerlin, Mihai Chirilov
 Pielea ursului din Berlin - Berlinala 55, Alex. Leo Şerban
 Festivalul de Film de la Berlin, a 55-a ediţie / Biletele de drum spre orizonturi necunoscute, Iulia Blaga
 Prezenţe româneşti la Talent Campusul de la Berlin, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2005


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer