Şi toţi de acolo sunt geniali. Regizorul, care filmează mult pe străzi, dar şi în interioare burgheze clautrofobe, într-unul din vârfurile sale de carieră; şi muzica tânguitoare a lui Erik Satie care arată cum se dezarticulează încetul cu încetul personajul pornit în căutare de sine. Şi, desigur, protagonistul, marele actor Maurice Ronet, cu frumuseţea lui aparte, timidă.
Un bărbat care nu-şi mai găseşte locul în lume, în oraş, în sine. Eroul lui Malle e beţiv, dar se iroseşte cu stil. Pe oglinda veche, plină cu invitaţii la nuntă, petreceri sau evenimente artistice, îşi scrie o dată, pe care o respectă. Este propria sa invitaţie de a ieşi nu în oraş, ci din scenă.
Şi eroul e arătat cum îşi târăşte paşii grei, obosiţi dintr-un mediu în altul. Pe la prieteni şi cunoscuţi. Cupluri căsătorite, dar fiecare cu problemele lor. Pe la petreceri de snobi care trăncănesc într-o aridă socializare de roboţi. Pe stradă, pe la iubită. Şi nu există nimic, nicio ancoră, niciun reper.
Filmul francez vine la trei ani după iconicul deja La Dolce Vita al lui Fellini. Dar, la fel ca acolo, eroul îşi petrece viaţa, trecând la fel de la unul la altul, într-un carusel fără rost. La Fellini, eroul e condamnat ca Sisif să facă asta la nesfârşit, până la capăt, o ciudăţenie a naturii ca monstrul marin eşuat pe plajă în finalul filmului. Fellini nu judecă, doar se amuză să arate, îşi iubeşte personajele. Malle e mult mai incisiv. Personajul său, mult mai singur, mai decuplat, merge mai departe, are puterea să decidă.
Şi filmul e impecabil, e o capodoperă nu numai a momentului francez respectiv. Povestea îţi face sufletul praf şi ştie să te bântuie mult timp după terminarea lui. Filmul existenţialist perfect - eroul singur, aruncat în lume, fără speranţă, fără Dumnezeu. Terifiant, sfâşietor.
Şi iată acum, în 2011, romanul iar ecranizat, nu de francezi, ci de norvegieni. Eroul e mult mai tânăr în filmul lui Joachim Trier, nu are probleme cu alcoolul, ci cu drogurile, pentru că, nu-i aşa, aceasta e plaga mai credibilă a societăţii actuale.
Ca şi Alain-ul vechi, Anders pare că are toate datele să-şi înceapă viaţa precum un sport de performanţă. O casă mare, burgheză (vândută însă de părinţi, ca să facă faţă!!!), o iubită calină (dar şi una veche care nu mai răspunde la apelurile lui disperate), talent la scris articole (foarte frumoasă scena când i se dă voie să iasă o zi din clinica de dezintoxicare la un interviu pentru un job şi editorul care se uită la el ca la un marţian) şi la cântat la pian.
Actorul Anders Danielsen Lie ştie să aducă personajului suficientă carismă, în flash-uri. Când tace, când râde, când se simte bine la petrecere.
Ca în carte şi în filmul original, nu există explicaţii. Tânărul e arătat, urmărit pe stradă, la cafenele, cum se gândeşte, cum încearcă să vorbească pe unde se duce.
Ce are însă filmul norvegian faţă de staticul francez este o acutizare a sentimentului de inadecvare. O arătare fără exagerări că Anders nu-şi mai găseşte locul, nici sensul să-l caute.
Cu alură de film independent, sau de film (românesc) din Noul Val, dacă vreţi, mare parte fără muzică, lent, cu unghi frontal şi cameră fixă, filmul reuşeşte până la urmă să alcătuiască un puzzle ciudat. Şi, tocmai aşa, lipsit de artificii, cu dialog care se leagă greu - şi care, la o adică, nici nu prea contează -, fără racorduri savante, filmul te prinde, în ciuda câtorva lungimi şi burţi vag plictisitoare.
Tensiunea se acumulează, ca straturi de beton de tristeţe, totul ducând către un final aşteptat.
Şi e frumos cum el îţi devine simpatic, fără să facă eforturi. Cum discuţiile - mai ales cele cu prietenul lui cel mai bun - devin dramatic de sincere, semnale de alarmă trase din ambele părţi, fumul înecăcios al ratării.
E frumos prin tăceri şi prin scena de la cafenea, când el nu numai că îi priveşte pe cei din jur, dar îi şi aude cum îşi strigă nemulţumirile, neîmplinirile, lista cu dorinţe cu lucrurile de făcut în viaţă înainte să mori. Şi acolo, ca un spectator, ca un dirijor de trafic al sentimentelor şi emoţiilor, pare mai bine înşurubat decât oriunde în altă parte, chiar şi în propria viaţă. "Am 34 de ani şi sunt într-un punct zero. Nu pot să o iau iar de la început, nu?"
Şi, mai mult decât filmul francez, mult mai literar, mai pretenţios, acesta norvegian ştie să arate perfect o stare de confuzie generală, o criză de identitate. Mai grav, de înţelegere. Şi, ceea ce nu avea filmul francez, atât de discret fiind, foarte pregnant aici sentimentul că, oricât ai dori să capeţi ajutor, să strigi, să spui, sunt bariere, sunt limite, unele lucruri rămân mereu nespuse, înghiţite de salutări convenţionale.
Filmul / scenariul apelează de câteva ori la propteaua vocii din off a eroului, plus cele foarte frumoase de la început ale celor care îşi amintesc mici detalii despre copilăria lor, despre familie, despre oraşul lor într-un an anume.
Exact ca la Salinger, în O zi minunată pentru peştele-banană, Anders de aici, după o petrecere în care s-a simţit bine, după o dimineaţă frumoasă la bazin cu câţiva prieteni noi, se ridică şi pleacă. Filmul are suspans şi tensiune, în ciuda câtorva ruperi de ritm. "Cadavrul viu" în oraşul care se trezeşte la viaţă în sfârşit se opreşte.