Aşa a fost posibil ca regizorul Joachim Trier să câştige, în 2012, Trofeul Transilvania cu al doilea film al său, Oslo, 31 august, care a avut premiera în secţiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes din 2011.
Născut în 1974, în Copenhaga, Danemarca, dar de origine norvegiană - spre deosebire de (mai) cunoscutul Lars (von) Trier, danez get-beget -, Joachim Trier a dat, aşadar, "lovitura" cu acest al doilea lungmetraj al său - după Reprise (2006), ambele realizate în Norvegia.
Focul fatidic
Primul lucru care trebuie spus este că filmul ecranizează liber o carte (importantă): romanul Le feu follet, publicat în 1931 de Pierre Drieu la Rochelle (tradus la noi, nefericit, Focuri vii). Drieu la Rochelle - un mare "caz" al literaturii franceze, pe care nu este locul să-l detaliem aici - prezintă în această carte, destul de subţire la prima vedere, ultima zi din viaţa unui (auto-)condamnat la moarte, aşadar a unui sinucigaş, dependent de aproape toate substanţele toxice posibile şi "posesor" al unei incapacităţi cronice de a trăi, de a iubi şi de a simţi ceva; cu alte cuvinte, al unui "dez-gust" nemărginit. Romanul a fost ecranizat, în 1963, cu Maurice Ronet în rolul lui Alain, de Louis Malle (titlul filmului a fost tradus, mai inspirat decît titlul cărţii, Focul fatidic) - ca (mai) toate filmele lui Malle, (aproape) o capodoperă.
Interesant este că Malle, deşi urmează fidel scenele din carte, renunţă la heroină - principalul "demon" al eroului lui Drieu - şi reduce dependenţa acestuia la alcool, ceea ce face lucrurile şi mai percutante. În orice caz, la Drieu (ca şi la Malle), drogul este doar un pretext, o consecinţă, ceea ce ni se arată este, de fapt, un vid existenţial atroce. Un astfel de vid încearcă să redea şi Joachim Trier, transpunând totul în Oslo şi în vremea noastră şi revenind la (anti)erou ca heroinoman.
Sfârşit de vară
Spre deosebire de adaptarea lui Malle, aceasta este mai liberă, mai flexibilă; rămâne discuţia (esenţială) cu prietenul cuminţit, "convertit" la o existenţă normală, şi experienţa nopţii petrecute în diverse petreceri, cu vechi şi noi figuri feminine - tot atâtea probe pentru psihicul eroului. Sunt introduse secvenţa unui interviu la o editură (eroul se află într-un program de recuperare pentru toxicomani) şi a unei întâlniri ratate cu sora sa. Dispar replici-cheie ("Îţi regreţi tinereţea de parcă ai fi ştiut să ţi-o foloseşti"), dar apar alte momente nodale - cum ar fi o evocare din off a părinţilor eroului.
Anders, personajul lui Trier, are 34 de ani (30 avea Alain, în romanul originar) şi nu este chiar foarte hotărât să se sinucidă. Frumuseţea vieţii şi a lumii transpar din fiecare cadru, dar Anders nu este dispus ori capabil s-o perceapă şi s-o accepte. Trier mută acţiunea (care în roman avea loc într-o zi de noiembrie) în ultima zi de vară, moment al anului "mitizat" de atâtea produse artistice. Combinaţia dintre "lumina de august" şi farmecul discret al metropolei Oslo este devastatoare şi produce efecte estetice rare, transformând totul într-o elegie în care drama lui Anders se atenuează şi se potenţează în egală măsură.
Finalul este ambiguu şi poate fi citit oricum, cert este că Anders şi drogul sunt, într-adevăr, una. Umanitatea este aceeaşi, "peste mode şi timp", iată morala acestei lecturi comparate.