Oslo, 31. august este, am putea spune, unul dintre acele filme 2 în 1, fără să vrem, prin această comparaţie, să alunecăm în trivialul unei super-oferte. Este poemul în proză cinematografică al unui oraş, subtil inserat în drama particulară a eroului, Anders, care, la rândul său, este exponentul eternului inadaptat, a celui pentru care datul firesc al lucrurilor este complet nefiresc. Oraşul şi Anders (Anders Danielsen Lie care ar merita un premiu important de interpretare pentru rol) sunt actorii, stâlpii construcţiei.
La fel de întâmplător (sau, din nou, nu) cu puţin înainte de a afla de existenţa peliculei norvegiene, am văzut filmul lui Louis Malle din 1963, Le feu follet, ecranizare a romanului omonim al lui Pierre Drieu La Rochelle şi inspirat de viaţa unui scriitor dadaist, Jacques Rigaut, care se sinucide la Paris în 1929. Maurice Ronet seduce la modul absolut în rolul lui Alain Leroy, o efigie a inadaptatului-dandy-decadent, care fumează ţigări scumpe şi filozofează cu prietenii pe străzile unui Paris, a cărui patină cinematografică vintage îi sporeşte farmecul, apropiindu-l de valoarea unei ilustraţii vechi, de colecţie. Leroy alege să-şi înece dramele în alcool şi izolare, într-o casă de odihnă / tratament din Versailles - în macro, iar în micro - într-o cameră plină de cărţi, fotografii ale femeii iubite şi tot felul de obiecte preţioase care îi exacerbează drama, amintindu-i de o viaţă la care revenirea este imposibilă.
Elegantă în simplitatea ei preţioasă, povestea construită de Louis Malle este reluată în zilele noastre de către Joachim Trier, într-o manieră la fel de elegantă şi la fel de simplă în complexitatea ei post-postmodernă. Parisul anilor \'60, peste care pluteşte spleen-ul lui Alain Leroy este înlocuit de savoarea clinică a nordului. Fără nicio legătură cu începutul unui Midnight in Paris (Woody Allen) spre exemplu, care ne purta pe străzile unui Paris ultra-turistic, frumos ambalat în acorduri de şansonetă, filmul lui Trier debutează cu o plimbare aproape documentară a camerei prin Oslo. De la cadrul de puls accelerat a unei clădiri care se prăbuşeşte, până la declaraţiile de dragoste ale vocilor din off, oraşul se construieşte viu şi frumos în goana unui tramvai alergând pe străzi sau a zăbovirii în parcuri ori în preajma clădirilor. Este uvertura - Oslo în august - un Oslo care se conturează nu abstract şi rece, ca o imagine-clişeu de ţară nordică, ci din memoria afectivă a locuitorilor săi, din amintirile care îi leagă pe oameni de locuri şi lucruri.
Apoi este introdus, fără menajamente, eroul. Există în acest prim cadru în care Anders rătăceşte printr-o pădure pe care o bănuim ca aflată undeva, în apropierea oraşului, întreaga esenţă a personajului. Starea de fapt. Tot ce urmează după este, nu o justificare sau o analiză a caracterului, ci felul în care îşi alege şi îşi joacă până la capăt propria versiune de destin. Anders încearcă să se înece într-un lac, în mod clasic, ca în filme, îndesându-şi bolovani în buzunare. Dar revine la suprafaţă, revine la existenţa lui aparent plată şi impasibilă dintr-un centru de reabilitare. Anders e un junkie, iar dimineaţa în care încearcă să se sinucidă precede ziua în care îi este permisă întoarcerea în oraş, pentru un interviu de job.
Urmează Oslo by day & by night, 24 de ore într-un oraş în care prietenii lui Anders trăiesc, respiră, au copii şi joburi. Una dintre cele mai importante scene este, ca şi în filmul lui Louis Malle, vizita pe care o face Anders unui bun prieten, acum căsătorit şi deja tată. "Anormalul " vine să ia micul dejun în "normalitate". Reticenţa la schimbare este jucată din contraste. Mănuşile pe care şi le pun familiştii, "realizaţii" în faţa ratării, în faţa celui care refuză să intre în rândul lor sunt de un alb strălucitor. Nimeni nu vrea să se maculeze, deşi se urlă în interior.
Anders mai dă o şansă de o zi unei existenţe care nu îl convinge, de fapt mai dă o şansă vieţii care încearcă să-l reprindă în mreje, inclusiv prin intermediul unei necunoscute pline de viaţă care-l duce în noapte pe portbagajul bicicletei, alert, magic şi frumos, ca o promisiune.
Anders îşi ia un răgaz de o zi pentru a se uita la viaţă, iar lui Trier îi oferă posibilitatea de a privi oraşul. Şi câte speranţe sau deziluzii pot fi numai în zumzetul unei cafenele, la amiază. Câte tristeţi poate ascunde o petrecere aniversară unde aparenţele unui trai burghez împlinit te izbesc încă de la intrarea în casă. Şi câtă poezie poate exista într-un scăldat ilegal într-o piscină, în zori, după o noapte nebună de petrecere şi alcool.
Anders e înăuntrul şi în afara lucrurilor şi, dincolo de schiţarea dozată a relaţiilor lui de iubire, de prietenie sau de familie, dincolo de stigmatul ratării care îl urmăreşte pe străzi şi prin case, ca o umbră, eroul îşi ia rămas bun. 31. august e o zi bună de a pleca din Oslo.
Finalul îi revine tot oraşului, camera derulează invers cadrele urbane prin care s-au mişcat personajele, ca o recapitulare, ca o asigurare, că viaţa e tot aici, că totul continuă, zi după zi, diferit, dar la fel.