Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Academia Itinerantă Andrei Şerban, Mogoşoaia, 2012

Să faci imposibilul posibil sau Academia Itinerantă Andrei Şerban, Mogoşoaia, 2012


Yorick, iulie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Iulius Cezar murind pe treptele Palatului brâncovenesc de la Mogoşoaia, scrisori de dragoste agăţate în copacii din pădure, Hamlet săpându-şi mormântul în aceeaşi pădure, Titania şi Oberon manevrând destinele muritorilor, urcaţi undeva pe acoperişul unui depozit de lângă palat, în timp ce jos, în spatele unor gratii, pământenii sunt supuşi capriciilor lor, Richard al III-lea murind la crucile de la bisericuţa din faţa intrării sau Romeo şi Julieta murind în faţa celor două morminte de la cavou. Viola ieşind din apele Lacului Mogoşoaia la apusul soarelui şi vorbindu-i de dragoste Oliviei în labirintul de trandafiri... Sunt doar câteva imagini din povestea celor două săptămâni în care s-a desfăşurat la Mogoşoaia, în două etape, cu două grupuri diferite, cea de-a patra ediţie a Academiei Itinerante Andrei Şerban, organizată de ICR New York şi de Centrul Sava de la TNB.

Să încerci să povesteşti ceva din ce s-a petrecut timp de o săptămână la Mogoşoaia e o misiune imposibilă, pe care însă am să mi-o asum, pentru că ceea ce face Andrei Şerban de patru ani încoace, în cadrul acestui tip de şcoală / experiment, este unic în cultura noastră şi în teatrul românesc şi nu trebuie să rămână necunoscut. Dincolo de textele lui Shakespeare şi ale lui Caragiale, în jurul cărora s-a desfăşurat atelierul din acest an, şi înainte de a fi o experienţă profesională, lucrul cu Andrei Şerban este o experienţă de viaţă. Pe care aş rezuma-o prin cuvintele "să faci imposibilul posibil". Să treci dincolo de toate limitele, să laşi jos toate zidurile şi să intri într-un joc în care sensul nu este în primul rând spectacolul, ci întâlnirea dintre energii şi aşezarea împreună a gândurilor şi ideilor unui grup. Şi, mai mult, traseul personal parcurs de fiecare de la momentul în care începe lucrul şi până la final. Atenţia la propria fiinţă, la propriile gânduri, la propriile obstacole. Un fel de căutare împreună a unui drum în interior şi în celălalt în şi prin teatru... De aceea, la Mogoşoaia nu au fost numai actori, ci şi scenografi, regizori, muzicieni, dramaturgi / teatrologi care au intrat în acelaşi joc.

Pe scurt, o săptămână la Mogoşoaia cu Andrei Şerban ar însemna douăsprezece spectacole-exerciţiu după piesele Shakespeare, zece spectacole-lectură după schiţele lui Caragiale, exerciţii cu corpul, vocea, creierul, spiritul, sufletul. Ar însemna lectură şi discuţii despre nenumărate texte fundamentale de teatru, de la Grotowski la Peter Brook şi la Eugenio Barba... Ar însemna un alt fel de întâlnire cu domeniul de la Mogoşoaia, care a deschis alte căi de a simţi spaţiile, o întâlnire la un alt nivel cu textele lui Shakespeare şi cu felul celuilalt de a gândi textele lui Shakespeare. Ar însemna un alt fel de a-l înţelege pe Caragiale, dincolo de clişeele în care s-a înrădăcinat în spaţiul cultural românesc, un fel de a te întoarce în permanenţă şi la punctul zero al propriei fiinţe, pentru a avea curajul să ştergi ce ştii (sau crezi că ştii) ca să o poţi lua de la capăt şi să vezi totul altfel, cu inocenţa noului început. Ar însemna o întâlnire cu tine însuţi - pe care în lumea în care trăim ne-o permitem prea rar sau deloc -, căutarea liniştii la exerciţiile de dimineaţa, în zori, în balconul dinspre lac al palatului, când treizeci de oameni ascultă împreună sunetele din jur şi dinăuntru. Sau căutarea liniştii la exerciţiile de noaptea, din pădure, când tăcerea are alte sensuri şi alte sunete şi alte culori şi alte parfumuri. Sau lumina lumânărilor în beciul palatului sau în turnul de la intrare, seara. Sau strigătul "Fereşte-te de Idele lui Marte", care răsună peste întregul domeniu de sus, din turn şi apoi umple curtea. Sau "Pater noster", care se aude din interiorul cavoului la nunta lui Romeo şi a Julietei...

Aproape tot ce a propus Andrei Şerban la Mogoşoaia a fost de domeniul imposibilului. Să te trezeşti în zori, la cinci şi jumătate dimineaţa, să lucrezi aproape fără pauză până noaptea, să lucrezi în două zile o piesă de Shakespeare, să găseşti o idee comună, o direcţie în care să decupezi textul, pentru ca în zece minute să încerci să-i redai esenţa, să alegi un spaţiu, să construieşti un spectacol, să creezi relaţii care să funcţioneze între oameni şi între personaje şi să fii şi atent la tine însuţi. Imposibil. Şi totuşi, posibil.

După primele două zile, cele şase grupe din prima săptămână au arătat şase spectacole - Visul unei nopţi de vară, Hamlet, Furtuna, Richard al III-lea, Romeo şi Julieta şi Cum vă place - fiecare într-un alt spaţiu al domeniului.

Un Vis... extrem de modern, extras din substanţa lui onirică şi aşezat cu un soi de cruzime contemporană exact în mijlocul lumii noastre deposedate de mister - în sala de mese de la Mogoşoaia, la ora prânzului, trei cupluri se caută şi (nu) se găsesc, iar zeii sunt deopotrivă cu muritorii şi şi-au pierdut puterea şi orice urmă a propriei divinităţi.

Un Hamlet aşezat în beciul palatului, într-un spaţiu plin de mister, în care pereţii încep să respire şi o voce se desprinde la un moment dat din întuneric, întrebând Cine-i acolo?. Iar răspunsul Sunt eu..., rostit de fiecare dintre cei ce iau parte la joc şi purtat mai departe de ecoul pereţilor, deschide un posibil drum spre inima piesei.

O Furtuna ca un eseu dramatic, lucrată în cuhnia din curte, un Richard al III-lea în curtea bisericii, cu chipurile diferite ale lui Richard aşezate faţă în faţă, ca-n oglinzi paralele...

Romeo şi Julieta - în faţa cavoului, magic, poetic, despărţind publicul în două tabere, Montague şi Capulet, şi construind totul ca pe un minunat presentiment al morţii. Dragostea şi-o jură peste morminte, noaptea de dragoste o trăiesc lângă morminte şi mor în genunchi, fiecare în faţa propriului mormânt.

Scrisori de dragoste scrise de noi toţi, agăţate în copacii din pădure, şi surghiuniţii din Cum vă place chemându-ne să vedem povestea Rosalindei şi a lui Orlando, aşezată faţă în faţă cu celelalte poveşti de dragoste din piesă. O meditaţie asupra iubirii ca-n joacă... încheiată cu celebrul discurs al lui Jacques cocoţat într-un copac.

Momentele de teatru descoperite şi trăite în două zile la Mogoşoaia au fost, cu siguranţă, mai puternice decât zeci de spectacole repetate luni întregi în marile teatre. Cum şi de ce?! Răspunsurile pot fi multe, de la magia locului şi a lui Andrei Şerban, până la tentaţia imposibilului, pe care noi, toţi cei prezenţi, am simţit-o în fiecare moment petrecut la Mogoşoaia. Apoi, ceva la fel de important: miza a fost şi a rămas în permanenţă lucrul în sine, nu rezultatul. Iar energiile puse împreună în cele şase zile, dincolo de micile dispute din fiecare grup, care de cele mai multe ori au dus la explozii extraordinare în spectacole, au funcţionat în aceeaşi direcţie. Nimeni nu se temea că va greşi, iar scopul era plăcerea de lucra şi de a descoperi nuanţele, pe scurt, de a face teatru. O pasiune pe care în teatre prea rar o poţi descoperi... O pasiune în care s-au regăsit deopotrivă actori cu experienţă sau tineri absolvenţi şi care a făcut ca somnul, mâncarea şi orice altceva să fie lucruri secundare - importante sunt momentul acesta, energia lui şi ceea ce construim împreună aici, unul cu altul.

În ultimele două zile, alte şase spectacole, câte două grupuri lucrând acelaşi text: Iulius Cezar, Mult zgomot pentru nimic şi A douăsprezecea noapte. Momente de teatru extrem de puternice, vii, căutări, soluţii niciodată definitive şi care tocmai de aceea au o frumuseţe cu care prea rar te întâlneşti în sălile de teatru. Emoţia de a fi în acelaşi timp actor în propriul spectacol şi spectator pentru celelalte cinci, totul face parte dintr-o experienţă unică, pe care fiecare dintre noi i-o datorăm lui Andrei Şerban. Rămân imaginile, rămân exerciţiile, textele lucrate, rămân mesele împreună, la care povesteam despre noi, rămâne sunetul insistent al clopoţelului în zori, rămâne sunetul ierbii noaptea şi al paşilor celorlalţi călcând în tăcere, dar, pe lângă ele, mai e o lume întreagă şi tainică, pe care fiecare a luat-o cu el. Şi cel mai puternic e tocmai sentimentul de a fi fost acolo, iar el nu se poate povesti.





 Toate articolele despre Academia Itinerantă Andrei Şerban, Mogoşoaia, 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Monica Andronescu


Alte articole

 Atelier pe şantier. Shakespeare, Caragiale, coordonat de Andrei Şerban, în FNT, 2012, Comunicat de presă
 Mogoşoaia, planeta lui Shakespeare - Academia Itinerantă Andrei Şerban, Mogoşoaia, 2012, Monica Andronescu
 Cea de-a patra ediţie a Academiei Itinerante Andrei Şerban: Shakespeare şi Caragiale la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia, 2012, Comunicat de presă
 Academia Itinerantă Andrei Şerban 2012, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer