Maşinăria de ucis văzută prin ochiul de peşte al aparatului de filmat - documentarele celei de-a 55-a Berlinală

Festivalul de film de la Berlin, care se petrece în fiecare an, la începutul lunii februarie, s-a încheiat. În afară de ficţiune, care atrage atenţia majorităţii publicului şi presei, Berlinala este o ocazie excelentă pentru a vedea o parte din cele mai recente producţii din domeniul filmului documentar. Răspândite în diverse secţiuni, Panorama sau Forumul tânărului cineast, documentarele acestui an reflectă tendinţele lumii contemporane. Cele aflate sub semnul Panoramei pot fi grupate după trei teme principale: politică, muzică, sex & sexualitate. Mai puţin restricţionate ca gen sunt şi documentarele din Forum care sub egida artă pop şi politică includ o paletă mai larga de opţiuni.

Sub semnul politicii intră şi filmul despre război, sau mai degrabă despre o nouă formă de război: masacrul, şi fratele său mai mare, genocidul. Ştirile au devenit repetitive în prezentarea violenţei, imaginile cosmetizate de televiziune nu îţi relevă întreaga dimensiune a tragediei umane, de aceea este nevoie de curajul şi perseverenţa unor regizori pentru a descompune mecanismele violenţei şi a recompune aspectul pur uman al conflictului.

Trei dintre filmele Panoramei vorbesc despre masacre, folosind mijloace de expresie diferite, în funcţie de unghiul ales.

Nouă ani le-au trebuit lui Monikăi Borgman, lui Lokman Slim şi lui Hermann Theissen pentru a realiza documentarul Massaker / Masacru , care a primit premiul FIPRESCI pentru un film din Panorama. Sunt intervievaţi şase dintre soldaţii care timp de două zile şi trei nopţi au tăiat, violat şi ucis, femei, bărbaţi, bătrâni şi copii, refugiaţii palestinieni din Sabra şi Shantila, Liban, în 18 septembrie 1982. Cei şase aparţineau "Forţelor libaneze", o grupare creştină, antrenată de armata israeliană, aflată atunci sub comanda lui Ariel Sharon, actualul premier al Israelului. Antrenamentul era foarte dur, şi consta, pe lângă obişnuitele probe fizice, în tehnici de tortură şi rezistenţă la tortură, în antrenamente unde erau dezbrăcaţi la piele, învăţaţi să se înfrăţească, să fie solidari, li se arătau filme cu holocaustul pentru a fi obişnuiţi cu imaginea morţii în masă.

Pe parcursul interviurilor camera le explorează trupurile, îmbrăcate în haine civile, maieuri murdare, sau treninguri, fără să le vedem vreodată faţa, fără să le vedem vreodată ochii. În cadrele largi, care rup monotonia planului detaliu, sunt întotdeauna luminaţi din spate, în interioare neutre, austere, spitaliceşti. Într-o secvenţă apare o pisică cu care unul dintre soldaţi se joacă tandru, făcându-te să bănuieşti că acele spaţii goale le aparţin. Prin întrebările puse, filmul explorează resorturile violenţei per se, mecanismele violenţei colective. Fotografiile cutremurătoare ale cadavrelor pe străzi nu ne sunt arătate nouă, ci lor, soldaţii de atunci, pentru a rememora. Amintirile sunt diverse. Unul povesteşte cum a murit femeia care e în picioare, strigând, în poză; altul recunoaşte imaginea cailor morţi la marginea drumului, care l-a impresionat atunci, pentru că iubeşte caii; altul dă detalii tehnice despre gropile comune, unde ultimele trei straturi de corpuri trebuie băgate în saci de plastic pentru a înăbuşi mirosul de putrefacţie. Metoda subtilă aleasă de realizatori, care nu ilustrează nici una dintre povestiri cu imagini directe, care nu arată nici o armă, ci doar, cel mult, o pungă de plastic conţinând gloanţe, este cu atât mai eficientă cu cât nu se emite nici o judecată. În final, unul dintre cei şase spune singur că încă nu a fost judecat pentru crimele comise. Meritele filmului sunt faptul că şi-a păstrat calitatea de mărturie, fiind foarte stilizat ca imagine, că a reuşit să nu dezvăluie identitatea interlocutorilor, şi în acelaşi timp să le dea un chip uman, şi ca reconstruieşte o traiectorie de ură şi instigare la violenţă doar din relatările celor intervievaţi, fără alte documente, cum ar fi imagini preluate de la ştiri, din ziarele vremii etc.

Tema violenţei continuă şi în Lost children / Copiii pierduţi, al cărui subiect cutremurător este soarta copiilor de la graniţa dintre Uganda şi Sudan. Un război vechi de 18 ani, care acum a descoperit o nouă sursă de soldaţi. Minori sub 14 ani sunt răpiţi din satele lor, şi folosiţi de trupele Armatei de rezistenţă a lorzilor, forţaţi să ucidă şi să tortureze. Cei doi realizatori Ali Samadi Ahadi şi Oliver Stoltz şi-au început discursul filmic cu imagini document, imagini filmate de amatori, pe video, de proastă calitate dar cu o valoare de mărturie inestimabilă şi de o violenţă greu de îndurat. În momentul în care un bebeluş era (sau părea că este) hăcuit m-am ridicat să plec. Am rămas totuşi pentru a descoperi soarta acestor copii între 8 şi 14 ani. Luaţi cu forţa din familiile lor, pe care uneori sunt siliţi să le ucidă, prin torturi şi teroare impusă, pentru ca apoi să o impună ei înşişi altor "recruţi", cei care reuşesc să scape din acest cerc al moţii şi sunt îndeajuns de norocoşi, ajung în Pajule, un sat unde există un centru de adăpostire şi tratament. Realizatorii urmăresc patru dintre copii, le înregistrează discuţiile cu asistenţii sociali şi încercările de a-i reintegra în familiile lor. Asistenta care se ocupa de cazurile lor spunea că dintre cei care ajung acolo, şi a avut mai mult de 800 de "clienţi", după cum le spunea ea, doar 20% NU au ucis. Copiii sunt urmăriţi de coşmaruri noaptea, sunt respinşi de familii, chiar şi după ce se supun unor ritualuri de purificare (implicând, în mod ironic, uciderea unei capre) de teama repercursiunilor, şi vorbesc cu greu despre experienţa din bush. Iar când vorbesc, asculţi cutremurat: unul dintre copii, doar de 8 ani, povesteşte cum a fost pus să omoare un om cu o machete, ca să demonstreze în faţa celorlalţi recruţi, iar apoi i-a pus pe aceştia să îi mănânce creierul. "Fiert?", întreabă calm asistentul social, "Nu", râde băiatul, "crud". Unul dintre ei este urmărit de privirea unui copil care l-a văzut în timp ce ii ucidea mama. Altul s-a întors din sălbăticie cu urechile, nasul, buzele şi mâinile retezate. Experienţele care nu pot fi povestite sunt adesea încredinţate hârtiei, într-o încercare de epurare şi, totodată, de normalizare - sunt desenate. Iar desenele stângace, infantile sunt chiar mai sugestive. Dar viaţa pare să continue. Copii învaţă să meargă pe bicicletă, să alerge, să se joace, unul dintre ei, plantează o grădină. Poate dacă acestea ar fi într-un film de ficţiune ar părea kitsch, exagerate, patetice, dar când auzi aceeaşi voce de copil povestind despre hăcuirea altor doi copii, o fată şi un băiat, care încercaseră să fugă, şi, pe acelaşi ton, despre pasiunea pentru grădinărit, şi îl vezi cum marchează pământul, cum îşi trasează meticulos şanţurile de plantat, este impresionant. Te întrebi de unde găseşte sufletul şi corpul uman această putere imposibilă de regenerare.

Tot sub semnul traumatic al masacrului de civili stă şi documentarul, din secţiunea Forum a festivalului, intitulat Coca - the Dove from Chechnya / Coca - porumbiţa cecenă. Ţinând cont că persoana despre care este vorba în film este o femeie în puterea vârstei, titlul devine patetic, şi chiar ridicol. Dar subiectul documentarului nu este. Din 1994 Zainap Gashaeva a înregistrat ceea ce se întâmplă zilnic în ţara ei natală, Cecenia: răpiri, torturi, crime. Ea şi alte femei ascund casete video şi le transportă în Vestul Europei, aducându-le ca mărturie în faţa tribunalelor internaţionale, sau doar arhivându-le pentru a fi folosite ca mărturii în procesele viitoare. Casetele sunt scoase din ziduri, curăţate de praful de ciment, negative şi fotografii sunt cărate în saci de plastic, pe străzile taberelor de refugiaţi din Ingusheţia, sunt introduse într-o complicată bază de date pe computer (victimă, executant, loc, oră, martor, sursă de informaţie). Ceea ce este impresionant în acest film, în afară de aparenta inutilitate din punct de vedere politic şi al percepţiei mass-media a demersului, este că nu vedem bărbaţi, bărbaţii ceceni din acest film sunt morţi, dispăruţi sau, în cel mai fericit caz, adormiţi pe canapea. Toată lupta este dusă de femei, femei care poartă cu ele zilnic un imens gol, un gol unde ar trebui să fie o familie, o viaţă. Deşi filmul tot nu scapă de tonul uşor patetic, accentuat şi de titlurile informative care apar pe ecran, precum şi de tranziţiile adesea brutale, dintre normalitate şi război clandestin, această luptă cu saci de plastic, casete zidite şi kilometri de negative aşteptând, cuminţi să fie acceptate ca mărturii, în timp ce cei care le cară şi propagă dispar este impresionantă. În timpul filmărilor, doi dintre cei intervievaţi au dispărut fără urmă. O masă de probe care vor căpăta glas când nu mai fi nimeni în viaţă? Oare nu va fi prea târziu? se întreabă realizatorul filmului Erik Bergkraut.

Cum se ajunge la această ură împotriva semenilor? Într-o incursiune à la Michael Moore (bătând la uşi şi punând întrebări directe şi incomode), Marc Levin, un cineast evreu din New York, a pornit să intervieveze pe cei care au re-editat una dintre cele mai faimoase cărţi atribuite comunităţii evreieşti, dar în realitate un fals dovedit, perpetuat de Rusia ţaristă, The Protocols of Zion / Protocoalele înţelepţilor Sionului. Aducând la suprafaţă cartea în zilele noastre, organizaţii extremiste, creştine sau musulmane, afirmă că în spatele atentatului de la World Trade Centre s-ar afla Mossadul, poliţia secretă israeliană. Rapid montat, cu un excelent simţ al umorului şi cu o listă de întrebări clară documentarul ne poartă prin SUA, în conversaţii cu americani de ascendenţă arabă, negri naţionalişti, creştini fundamentalişti, skinheads, rabbi cabalişti, cu cei care neagă holocaustul, cu cei care au supravieţuit holocaustului, cu membrii mişcărilor pacifiste. Afirmaţiile interlocutorilor păreau uneori absurde, unul dintre negri antisemiţi spunea că PEPSI reprezintă iniţialele de la "Pay Every Penny for the State of Israel" ("dă fiecare penny pentru Israel"), iar primarul New Yorkului, de origine italiană, oricum, Giulianni este, de fapt, "Jew Lianni" ("Evreul Lianni"), alteori doar pragmatice: liderul unui grup de extremă dreaptă care vindea cartea pe internet, vorbea despre profiturile şi succesul pe care îl are vânzarea aceasteia precum şi a steagului nazist.

Maestrul propagandei antisemite a fost, însă, subiectul unui alt documentar din Panorama: Das Goebbels - Experiment / Experiment - Goebells. Regizorul Lutz Hachmeister şi co-scenaristul său Michael Kloft, construiesc portretul unui om cu o viaţă enigmatică şi ciudată, aflat tot timpul, ca un politician modern, în atenţia presei, care, asemeni creaţiilor sale propagandistice, s-a re-inventat şi re-construit în mod continuu. Folosind jurnalul lui Goebells ca fundal sonor, singura voce din film, ni se dezvăluie portretul psihologic al unui om febril, oscilând între mal du siecle şi smiorcăieli, între furie destructivă şi extaz politic. Documentarul ne relevă un activist maniaco-depresiv, mai ales în gesturi şi mimică, care este în acelaşi timp asemeni un manager modern al informaţiei şi al media, care se dedică cu pasiune mijloacelor de comunicare cu publicul. Şi care eşuează pe toată linia, atât politic cât şi moral.

Subiectul nazismul este atins şi în 2 oder 3 Dinge, die ich von ihm weiβ / 2 sau 3 lucruri pe care le ştiu despre el în care Malte Ludin analizează modul în care familia unui binecunoscut ofiţer nazist, Hanns Ludin, responsabil de exterminarea populaţiei evreieşti din Slovacia, se raportează şi admit realitatea acestor fapte. Regizorul este el însuşi unul dintre descendenţi, iar familia aflată sub microscop îi aparţine, incluzând văduva ofiţerului, copii şi nepoţii. El realizează astfel un portret intim, dar cu valoare exemplară.

Făcând legătura între două teme dragi festivalului, Mäner, Helden und Schwule Nazis / Bărbaţi, eroi şi homosexuali nazişti, documentarul lui Rosa von Praunheim îi urmăreşte pe cei cu puternice convingeri de extremă dreaptă. Pentru ei virilitatea şi naţionalismul sunt la fel de importante, dispreţuind femeile, precum şi homosexualii pasivi, şi propagând antisemitismul.

Motivul sexualităţii s-a diversificat pe parcursul anilor în producţiile proiectate la Berlin. Iată câteva dintre titlurile care explorează sexul şi sexualitatea: That Man: Peter Berlin / Acel bărbat: Peter Berlin, de Jim Tushinski, descrie portretul unui dintre cele mai faimoase vedete porno homosexuale din LA; On A True Story / După o poveste adevărată unde Walter Stokman îl intervievează pe cel al cărui caz a stat la originea scenariului filmului lui Sidney Lumet Dog Day Afternoon, povestea celui care atacă banca Chase Manhattan pentru a obţine bani pentru operaţia de schimbare de sex a partenerului său homosexual. Gender X - o incursiune în imaginea pe care o au tinerii care trec între un sex şi altul, fiind când bărbat, când femeie, când între, în Berlinul zilelor noastre.

Cum în secţiunea Competiţie a Berlinalei nu a existat nici un documentar, doar premiile care includeau Panorama şi Forum au putut răsplăti munca, adesea de ani şi ani, a realizatorilor. Si acestea au fost doar două: Premiul juriului ecumenic pentru Ratziti lihiyot gabor / În tranşeele refuzului , "un film care povesteşte istoria a şase soldaţi israelieni care, după ani de serviciu loial, refuză să mai lupte. Mărturiile lor demonstrează cum viziunea profundă a tradiţiei iudaice dă putere transformării de sine şi celei sociale", după cum explică juriul alegerea sa; şi Massaker / Masacru, câştigător al premiului FIPRESCI (Federation Internationale de la Presse Cinematographique, Federaţia internaţională a criticilor de film).

Atât de la un festival dedicat ficţiunii.