Demers unic în peisajul festivalier românesc, conceptul Cinepoliticii (incluzînd, desigur, obligatoriile programe speciale, de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi Cinema "Elvira Popescu", inclusiv un admirabil in memoriam Václav Havel) are un un caracter strict informativ şi educativ, fără, aşa cum pe drept se autodefineşte, "parti-pris-uri politice ori vreo agendă ascunsă". Totodată, Cinepolitica se manifestă şi ca un prim festival est-european ce-şi are drept obiectiv tragerea unui semnal de alarmă asupra "problemelor lumii", implicit omagierea ideologiilor, stilisticii şi esteticii practicate de cineaşti politici, în cazul cărora, nu o dată, presiunile exercitate de regimuri ostile şi cenzură vizuală au pus într-o mare dificultate realizarea unor filme care promovau valorile democraţiei şi ale liberului arbitru.
Sub sloganul "Singura noastră politică este cea a cinematografului", Cinepolitica se întoarce la unul dintre cele mai importante obiective pe care le poate atinge arta cinematografică însăşi - acela ca popularitatea ei să fie şi să rămînă un instrument viabil şi eficace în progresul gîndirii umane atît individuale, cît şi colective.
Ministrul, Vesper, Baader şi cel mai bun film politic
O portretizare minuţioasă a unui ministru al Transporturilor şi cronica unui tur de forţă prin culisele politicii franceze actuale, Ministrul / L'Exercice de l'État (2011), îmbină inteligent thrillerul cu elemente metaforice, relevînd un destin ironic. O urgenţă este înlocuită de o alta, maşinaţiunile politice se desfăşoară într-un ritm ameţitor, criza economică este tratată cu cinism, catastrofele influenţează decizii importante... Epicentrul desfăşurării acţiunii filmului lui Pierre Schöller îl constituie două accidente: un autobuz prăbuşit într-o rîpă şi o maşină răsturnată pe o autostradă încă neinaugurată. Graţie unui scenariu riguros şi unei documentări laborioase, Ministrul poate fi lesne interpretat şi ca o "biografie ficţională".
Film cu care am relaţionat în mod special, Cine, dacă nu noi? / Wer wenn nicht wir, (2011), marchează, pe fundalul evenimentelor politice mondiale ale "zgomotoşilor" ani \'60, şi întîlnirea scriitorului Bernward Vespel cu Andreas Baader. O relaţie, pe cît de lungă şi de extremă pe atît de devastatoare, între Vespel (interpretat remarcabil de August Diehl) şi Gudrun Ensslin (personaj important în mişcarea, mai tîrziu, autodeclarată "gherila urbană"), pelicula semnată de Andreas Veiel evidenţiază puterea protestului prin literatură, funcţionînd ca o anexă cinematografică exhaustivă la filmul lui Udi Edel, Der Baader-Meinhof Komplex (2008). O adaptare aproape liberă după excelentul volum al lui Gerd Koenen, Vesper, Ensslin, Baader, filmul se dovedeşte şi un bun material informativ despre mişcările extremiste germane ale deceniului şapte, în lupta cu un pretins stat fascist, însă pierde uşor, printr-o inutilă frenezie cu care actriţa Lena Lauzemis o interpretează pe Ensslin.
Cîştigătorul Premiului pentru Cel mai bun film politic, Tot ceea ce sclipeşte / All That Glitters (2010), documentar ceh de investigaţie şi observaţie, poate părea familiar prin prisma poveştii evocate, asemănătoare evenimentelor de la Roşia Montană. Un film "deranjant", ce merge pe firul tragic al consecinţelor unei poluări cu cianură, al pragmatismului în afaceri şi al tranziţiei dificile de la mentalităţile socialiste ale locuitorilor fostei republici Kîrgîzstan la politica capitalistă "explotatoare". La capitolul "documentare încă nerealizate în România",Băiatul care era rege (The Boy Who Was A King), al cineastului documentarist Andrey Paounov (Menţiune Specială obţinută în competiţie), prezintă destinul monarhului Simeon al II-lea al Bulgariei, destul de asemănător cu cel al Regelui Mihai I.
Două secrete şi La revedere
Un film fermecător despre solitudine şi abandon, izolare şi inocenţă, Premiul / El Premio, unul dintre cele mai bune debuturi în lungmetraj pe care le-am văzut în ultimii ani, nu este "neapărat un film politic, ci mai degrabă un film despre ceea ce se întîmplă în mintea unei copile", după cum afirmă autoarea lui, Paula Markovitch. Dictatura represivă din Argentina este văzută din perspectiva unei fetiţe de şapte ani. Ea nu înţelege de ce trebuie să mintă şi nici de ce s-a mutat împreună cu mama ei într-o cocioabă de la malul mării. Şi nici importanţa păstrării unui secret de care depinde viaţa lor. Studiu calm al gesticii unei formidabile interpretări feminine, al ostilităţii lumii (exemplificate lucid, lent şi dur prin măiestria de a utiliza simboluri eficace), Premiul este mai mult decît un film foarte personal. Este o adevărată lecţie despre cum se face un film.
Filmat cu camera digitală, road movie-ul La sfîrşitul zilei / Am Ende des Tages (un film austriac din 2011) pune spectatorul în obişnuita dificultate de a face deosebirea dintre personajul pozitiv şi cel negativ. Din păcate, doar un exerciţiu de stil despre un stalker travestit ce deţine un secret din trecutul unui politician familist, care parcurge cu stîngăcie o poveste deja uzitată de thrilleruri asemănătoare.
Cu un binemeritat premiu pentru regie în palmares (obţinut în 2011, la Cannes, la secţiunea "Un Certain Regard"), La revedere / Bé omid é didar face lesne parte din aşa-numitele "mari filme bolnave". Realizat cu mare dificultate, la limita legalităţii (cineastul Mohammad Rasoulof primise deja interdicţia de a mai profesa, fiind acuzat de "periclitarea siguranţei Republicii Islamice Iran"), filmul este un puternic şi impresionant manifest ce pledează pentru normalitatea liberului arbitru, condamnînd un regim ce-şi supraveghează şi îşi pedepseşte cetăţenii "nesupuşi" - aici, potenţialii emigranţi. Rasoulof filmează, în mare parte între pereţii unui apartament, o fostă avocată însărcinată, în luptă cu o sfîşietoare aşteptare. Cadrele fixe, suficient de adînci uneori pentru a sublinia sugestiv rutina şi neliniştea femeii în acelaşi spaţiu, planurile apropiate de un chip calm, forţa interpretativă, fără sprijinul semnificativ al dialogurilor, toate acestea vorbesc mult mai mult despre captivitate şi îngrijorare decît mii de cuvinte.
Cîştigătorul competiţiei: Post Mortem
Post Mortem, cel mai nou film al cunoscutului regizor chilian Pablo Larraín, a fost desemnat de juriu ca marele cîştigător al Trofeului Cinepolitica. După Tony Manero, noul film sapă şi mai adînc în istoria ţării regizorului, fiind un pretext de tragicomedie despre un angajat al unei morgi, îndrăgostit de o dansatoare de cabaret şi despre preşedintele statului Chile, Salvador Allende, ajuns pe masa acestuia de autopsie. Oarecum indiferent la eventualele emoţii pe care i le transmite spectatorului, filmat adesea de la o distanţă considerabilă faţă de personajele din cadru, cu interpretări şi dialoguri intenţionat lemnoase, Post Mortem capătă un alt scop decît acela de a recrea zile de democraţie, chiar înaintea instaurării dictaturii militare a lui Augusto Pinochet. Prin acest film, Larraín aproape că documentează viaţa de zi cu zi a unui "funcţionar civil", altminteri o nălucă în societatea în care va urma să trăiască cel mai important moment al existenţei sale. Un film incredibil de subtil şi de rece.