Aşa că te duci să o cunoşti şi să-i ceri un interviu. O găseşti la Casa de Cultură, îmbrăcată în tricou cu sigla festivalului, stând în picioare în sala în care trupa ei face exerciţiile de improvizaţie. Îţi strânge mâna uşor nedumerită, apoi adaugă zâmbind "Dar eu nu ştiu să dau interviuri!". Stabilim să fie doar o discuţie despre festival şi teatru, fără reportofon, la un pahar de limonadă. După ce aşezăm la masă, îşi aprinde o ţigară şi începe direct: "Copiii ăştia îmi oferă privilegiul de a creşte lângă mine". Lenuş Moraru e actriţă şi coordonează Atelierul de Teatru din Botoşani din 2000, împreună cu soţul ei, Gelu Rîşca, cel care realizează scenografia şi costumele spectacolelor. Atunci când a preluat trupa, a găsit acolo un spirit rebel şi mândru. Le-a propus să joace un text care ei i se părea bun, iar răspunsul lor a fost "nouă nu ni se potriveşte". A înţeles că trebuie să schimbe tactica. "Ştii cum se zice: înţeleptul învaţă din greşelile altora, prostul din ale lui. Eu am învăţat din ale mele."
Atelierul de Teatru participă la Ideo Ideis de la a doua ediţie, din 2007, timp în care a câştigat de două ori premiul cel mare. Cu spectacolul din 2011, Momo, au ajuns să joace în 2012 la Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu. După ce l-a văzut, Cătălin Ştefănescu l-a sunat pe Constantin Chiriac, directorul festivalului şi i-a zis "Ştii că-ţi spuneam că dacă odată o fi să găsesc un spectacol foarte bun aici, vreau să-l aduc la Sibiu. Ei bine, l-am găsit!" Şi aşa au ajuns să joace elevi din Botoşani alături de actori profesionişti, veniţi din toată lumea. "A fost o experienţă extraordinară, mai ales că ei nu ştiau cât de mare e festivalul ăsta. Am avut ceva probleme cu supratitrarea, dar a ieşit bine. Şi Silviu Purcărete a stat în rândul întâi! După spectacol, l-a luat una dintre actriţe în braţe, fără să ştie cine e".
Teatrul aparţine tuturor
Există persoane care emană atâta entuziasm, încât e suficient să se uite la tine şi te simţi tras în sus. Aşa e Lenuş, când vorbeşte despre ce s-a întâmplat zilele astea la Alexandria. "Sunt suma unor întâlniri magice care m-au îmbogăţit pas cu pas, idee cu idee. E aşa o energie aici, că aş trimite toată ţara la Ideo Ideis!" Începe să râdă şi adaugă "Câteodată cred că sunt bolnavă, că mă gândesc tot timpul la teatru, dar uite că vin aici şi întâlnesc oameni care au aceleaşi gânduri ca mine." Spune că activitatea asta ("căci nu se poate numi meserie") se face cu pasiune, dragoste, umilinţă şi renunţare. "Umilinţa vine din faptul că acest mod de exprimare, teatrul, aparţine tuturor, şi celor aleşi, în egală măsură. Iar dragostea apare când dispare frica şi te deschizi către celălalt, te îmbogăţeşti cunoscându-i pe ceilalţi". La bogăţia asta nu se gândesc părinţii care vin la ea după repetiţii şi-i cer să nu cumva să le canalizeze odraslele către Facultatea de Teatru, căci ei au planuri legate de Medicină sau Drept. Lenuş nu zice nimănui să se facă actor, căci vede trupa ca pe un atelier, un loc în care oamenii încearcă să se descopere: "Aşa afli dacă locul tău e pe scenă sau în afara ei - ca scenograf, regizor sau spectator. Teatrul se face cu actori şi public, deci e important ca şi publicul să fie educat".
Când o întrebi ce înseamnă talentul, îţi răspunde fără ezitare "Înseamnă să vrei să faci asta". Loveşte cu palma în masă şi se uită drept în ochii mei: "Aici sunt eu, ăsta mi-e lucrul cel mai drag." Unii au o ceşcuţă de talent, alţii o cisternă. Şi se mai întâmplă să fie elevi, la început timizi şi retraşi, care se deschid după un an, doi şi explodează de talent. Unii au os de actor, asta ar vrea ea să le spună părinţilor: "Dom'le, dacă arată ca o raţă şi măcăne ca o raţă... înseamnă că-i raţă, ce poţi să-i faci?!".
Ca pedagog, Lenuş spune că rolul ei e să nu deformeze elevii, să nu le facă rău. Le canalizează energia într-o direcţie bună ("au o energie de dărâmă lumea!") şi-i lasă să fie ei înşişi ("Nu îi înveţi decât ceea ce ştiu dinainte"). Iar procesul de învăţare se întâmplă în ambele direcţii: "Sunt norocoasă; dacă nu erau ei, eu eram nimic, eram zero".
În Atelierul de Teatru, ştafeta trece în fiecare an de la atelieria grea (cei care vor termina liceul) la cea uşoară. Peste câţiva ani, unul dintre boboci va fi băiatul lui Lenuş. "I-am spus că atunci va trebui să fim elev şi profesor. Ştii ce mi-a răspuns? Mami, dar nu putem fi doar prieteni?". "De ce nu?!", mă întreabă şi pe mine, cu un aer ştrengăresc, de parcă jocul de-abia acum începe.
