Teatru / Amfiteatru

Teatru

Ai simţit vreodată că teatrul e cel mai bun, rău, frumos, urât, sincer, perfid, cald, rece lucru, sentiment, obiect, om sau vis? Cea mai optimistă iluzie, cea mai ameninţătoare furnicătură, cel mai dur gând aruncat cu ură, singura speranţă către adevăr sau minciună? Te-ai regăsit vreodată în ceea ce ai crezut că vezi? Ai simţit cum valul de apă rece e mai ud ca niciodată, mai ameninţător şi curios? Te-ai întrebat vreodată de ce suntem mai sinceri în teatru decât în viaţa de zi cu zi, de ce ne este mai uşor să expunem defectele societăţii într-o formă finisată cu delicateţe şi pricepere, puţin umor completat de iubire şi lacrimi? Poate pentru că teatrul este o artă a trecutului, prezentului şi viitorului? A momentului surprins cu suspans între adevăr şi minciună lipit de singura suflare rămasă cu iubire şi prima scânteie amară de ură?

Teatrul este viaţă, în teatru este vorba despre viaţă, despre suflete vândute sau regăsite, în teatru mori sau eşti nemuritor, te joci, eşti copil, mamă sau tată, câştigi sau pierzi, în teatru trăieşti cum nu o poţi face în orice altă meserie, în orice alt loc, eşti mai presus de aşteptări, eşti mai mult decât ai fi visat vreodată, eşti fericit, mulţumit, împlinit, cauţi mereu să faci mai mult, mai bun şi mai arătos. În teatru nu ne interesează cât de mult a ţinut un spectacol ci cât de frumos a fost, cum a reuşit sau nu să te uimească, cum ai uitat de realitate şi ai înotat deasupra tuturor printre norii imaculaţi şi plini de compasiune.

A fi actor nu înseamnă să joci teatru, trebuie să-l creezi, să-l trăieşti cu simţ de răspundere, să-l înţelegi; teatrul e cea mai puternică vrajă, cea mai îndepărtată insulă înconjurată de simplele plăceri ce fac viaţa mai frumoasă. Teatrul este diferenţa vizibilă dintre real şi imaginar, este oglinda lumii ce reflectă realitatea tragică sau elementara faimă a orgoliului, teatrul este un delir fantastic ameninţător de plăcut pe care îl cauţi cu disperare, teatrul este necesitatea supremă a vieţii mele, ţipătul surzilor rostit cu durere de muţi şi admirat de nevăzători.

Amfiteatru

Eu aşfiteatru
Tu aifiteatru
El/Ea arfiteatru
Noi amfiteatru
Voi aţifiteatru
Ei/Ele arfiteatru

Fericire glazurată cu dragoste, umplută cu talent ameţitor, oameni faini, culoare, iubire, aplauze infinite, râsete sincere, presărată cu multă blândeţe şi împachetată în umor neprevăzut... = eu aşfiteatru

Bucuria primei zile, gălăgia liniştitoare, claritatea orbitoare, inocenţa răului trecut prin realism, curiozitatea jocului pentru trăirile concrete... = tu aifiteatru

Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, cu toţii am fi teatru, am fost teatru, vom fi teatru. Ne place să iubim, adorăm să visăm, să trăim în inocenţă, să fim naivi de încrezători; trebuie să iubim viaţa, teatrul, să închipuim viaţa prin teatru, să respirăm viaţa cu ajutorul teatrului, deoarece teatrul îşi poartă mesajul şi sensul prin ajutorul emoţiei.

Amfiteatru = oază de vise odihnite, înfăţişările artistului cu o arteră deschisă în loc de chip, direct din inimă, precum păianjenii derutaţi în faţa unui fluture... ce semnifică la nesfârşit frumuseţea.

Ştim să descifrăm pe limbile focului dorinţa de AMFITEATRU, sorbiturile lungi de aplauze, triburi ce luptă veşnic pentru cunoaştere, împletite cu aburul împrăştiat ameţitor prin faţa unor priviri aţintite de-a lungul vorbelor.

Oamenii să se iubească, să simtă expresia vieţii trăită în stare pură până în venele teatrului, să trăiască reflexul involuntar al ideilor mulţimii, să creadă, să fie motivaţi şi să se comporte după pofta inimii, pentru că în teatru e loc pentru tragedie, pentru comedie bulevardieră, pentru teatru contemporan, experimental, pentru Shakespeare şi pentru dans, muzica, orice! Numai să vrei să faci.