După ce s-a desprins de iubitul său New York, a filmat cu succes la Barcelona, Londra şi Paris, Woody Allen aterizează cu bine în Cetatea Eternă şi se lasă cucerit de ea.
Ca până acum, şi aici a strâns în filmul său, în detalii rapide, fără accente, toate prejudecăţile despre populaţia locală. Sunt cadre destule turistice, un oraş-gazdă filmat cu drag şi generozitate în cadre frumoase, multe repere istorice care au apărut în atâtea alte filme. Plus familia, mâncarea, religia, sexul, diferenţele între generaţii, vedete şi paparazzi, răsturnări comice de situaţie.
Asemenea lui Midnight in Paris, avem un personaj care se pierde turist în peisaj, pe străduţele pitoreşti, care se îndrăgosteşte, care se întoarce. Filmul, rotund, începând şi terminându-se cu vocea din off a poliţistului de circulaţie (există ca atare în viaţa reală, nu este actor), îţi păstrează tot timpul un zâmbet pe faţă. Se chicoteşte mult, se râde de multe ori tare, sănătos. Muzica veselă, şlagăre vechi, dar antrenante, împing cu voioşie şi uşurinţă acţiunea mereu mai departe. Seniorul regizor pare că poate să reuşească filme efervescente şi cu o lejeritate extraordinară, de parcă le filmează de la o măsuţă de la terasă. Şi, chiar dacă pe la mijloc cadrele se mai diluează şi recunoşti trucurile maestrului, accepţi totul cu reală plăcere.
Replicile, mai ales cele rostite de realizatorul însuşi, amuzante, de genul stand up comedy, pocnesc ca popcornul şi te urmăresc încă balon colorat după ce scenele se succed.
Ca în toate filmele lui europene, personajele se pierd şi se regăsesc, fie fizic, pe străzi, fie în cuplu şi în poveştile lor romantice. Alec Baldwin, arhitect celebru în poveste, este folosit mult în cadre, prezent tot timpul la naşterea idilei tânărului Jack (Jesse Eisenberg). O suprapunere de tip prezent şi viitor cum folosise (e drept, prin supraimpresiune) mai demult Allen în Annie Hall. Şi totul merge brici, actorii îşi însuşesc toţi ritmul rapid şi stilul nevrotic al regizorului (şi asta e mereu interesant de privit), toţi plac, toţi te conving.
Regizorul umple cadrele şi cu personaje secundare în roluri mici, adică mari actori italieni, cum e Ornella Muti încă fabuloasă, frumosul Riccardo Scamarcio pe care îl ştim din filmul lui Gavras, Eden à l'Ouest. Declarat fan al lui Fellini, cineastul american ştie cât să arate, fără să citeze, aşa că îşi începe filmul cu Fontana di Trevi, trece printr-o vizită la Vatican şi termină pe treptele din Piaţa Spaniei şi pe Volare, dar cu muzică de fanfară, cum nu v-aţi fi gândit niciodată că se poate. Penelope Cruz, în rochia ei cu picouri (e drept, minusculă) şi corset, este omagiu viu pentru toate marile actriţe ale cinema-ului italian, de la Sophia Loren la Gina Lollobrigida.
Dar de departe cel mai amuzant personaj este Giancarlo, viitorul socru italian care lucrează la pompe funebre şi cântă NUMAI la duş. Adică - minunată găselniţă - Fabio Armiliato, tenor celebru, cântăreţ aclamat pe scenele internaţionale. Lui îi datorăm scene de un haz nebun la care râdeţi cu lacrimi şi cele mai originale, antologice, scene de operă pe care le-aţi văzut vreodată. Ştim că Woody Allen cântă de ani de zile la clarinet şi chiar a refuzat să meargă la Oscaruri pentru că avea concert în club. Însă niciodată până acum, nici în cele mai bune comedii ale sale americane, nu a reuşit un omagiu mai generos (şi mai hilar) adus muzicii şi cântatului, actului artistic.
Cât priveşte prezenţa lui Roberto Begnini, aici slab ţâr, partitura sa dă filmului aceasta vesel, haotic, profunzime şi miez. Personajul său, un umil oarecare Leopoldo care se trezeşte rutinant la 7 şi se pregăteşte pentru serviciu, cunoaşte brusc faima media. Şi aici, în aceste cadre absurde, Woody Allen îşi lansează platforma, observaţiile cinice despre superficialitatea şi fuga televiziunilor după senzaţional, despre importanţa aberantă dată de mass-media azi unor detalii nesemnificative ("De care pâine mâncaţi?"), ridicate la nivel trendy de dogmă. Cele 15 minute de celebritate ale lui Warhol s-au transformat în foame nemiloasă, găunoasă a fiecăruia de pe stradă, o bifare a unui eveniment de mic cotidian. Maestrul îşi trimite săgeţile acide şi spre confraţii actori, către metodele lor de a câştiga un proiect.
Dacă v-a plăcut Midnight in Paris, mergeţi neapărat şi la acesta. To Roma with Love e mult mai bun, mai complex. Sincer, cred că intră în cursa pentru cel mai bun scenariu la Oscar.
Rămâne acum doar să pariem care este oraşul următor unde Woody Allen va filma o altă delicioasă poveste de viaţă.