În To Rome with Love, Allen prezintă patru dintre aceste poveşti: patru poveşti intercalate, dar nu şi conectate între ele, desfăşurate, în plus, pe intervale de timp diferite - Jerry, un regizor de operă pensionat, vine împreună cu soţia la Roma pentru a-şi cunoaşte viitorii socri, Milly şi Antonio, un cuplu provincial de tineri proaspăt căsătoriţi, se află la Roma în luna de miere, Leopoldo Pisanello, un funcţionar, devine vedetă peste noapte (în mod absurd, inexplicabil), iar Jack şi Sally (doi studenţi) sunt un cuplu aparent fericit care aşteaptă să o găzduiască pe Monica, o prietenă a lui Sally.
Întâlnirile şi legăturile personajelor se bazează pe o serie de coincidenţe sau de potriviri neaşteptate, lucru care se întâmpla şi în Midnight in Paris (2011). Accidentele şi încurcăturile joacă şi ele un rol important în propulsarea acţiunii şi nu e întâmplător nici faptul că în fiecare dintre cele patru poveşti unul sau mai multe personaje se rătăcesc la începutul filmului.
În cel puţin două dintre segmentele narative acţiunea pare să culmineze cu înşelarea partenerilor de către o parte dintre personaje, iar în fiecare dintre cele patru segmente deznodământul marchează revenirea personajelor la o stare de fapt iniţială de la care s-au abătut pe parcursul filmului (ocazie cu care au trecut printr-un soi de experienţă vag transformatoare). Acest lucru e mai puţin evident în cazul poveştii cu cei doi studenţi, unde finalul e ceva mai ambiguu, dar aici revenirea este sugerată şi vizual: două dintre personaje, Jack şi John, închid simetric acest fir narativ, despărţindu-se în acelaşi punct unde se întâlniseră la începutul filmului.
Roma lui Allen nu pare să fie un spaţiu cu o identitate proprie foarte bine definită sau foarte consistentă, ca Roma (1972) lui Fellini, de pildă, nici la fel de viu ca la Rosselini în Viaggio in Italia (1954). În filmul lui Rosselini acest spaţiu declanşează cumva transformarea interioară a personajelor (aşa cum se întâmplă şi în Midnight in Paris, de altfel). În To Rome with Love, pe de altă parte, chiar dacă există transformări interioare ale personajelor, mai mult sau mai puţin pronunţate, mai mult sau mai puţin profunde, nu există impresia că ele sunt condiţionate de spaţiul în care se desfăşoară poveştile. Roma rămâne aici mai mult un oraş pitoresc, fascinant, cu o istorie copleşitoare, dar atât. Însă nu ştiu în ce măsură acest "atât" îi poate fi imputat lui Allen.
Dar dacă lui Allen nu îi poate fi reproşat faptul că nu poate să surprindă o anume identitate a Romei, cu siguranţă îi pot fi reproşate lipsa de coerenţă a filmului, schimbările de ritm necalculate, faptul că lasă unele întâmplări suspendate, insuficient exploatate, insuficient şlefuite, faptul că găseşte o rezolvare (care e şi nu e rezolvare) prea facilă pentru cele patru poveşti (două dintre ele se încheie cu o regăsire, respectiv o reconciliere, ambele călduţe). Un segment cu mai multe puncte slabe este cel al funcţionarului devenit vedetă. Deşi motivul celebrităţii se regăseşte în toate cele patru poveşti, aici el este exploatat într-un mod mult mai didactic decât în celelalte trei, iar întregul segment este cumva diluat, lungit inutil de vreme ce demonstraţia devenise evidentă (cu destul de mult timp înainte de terminarea poveştii) şi predictibilă.
Aşa cum sugerează şi titlul, filmul este şi un fel de declaraţie de dragoste pentru capitala italiană: chiar dacă poate nu suficient, Allen exploatează fotogenia Romei în planuri generale sau de ansamblu şi în panoramări încântătoare. Imaginea în tonuri calde reuşeşte să transmită senzaţia de consistenţă a culorilor şi a mediului, iar uneori cadrul este inundat de nuanţe intense. Una peste alta, To Rome with Love are destule puncte slabe.