În Midnight in Paris, ideea pe care o discută Allen dă naştere unui film unitar, care rămîne simplu, armonios şi, datorită acestor fapte, fermecător. E ca un vis care ne-ar fi plăcut să fie al nostru şi, eventual, să-l visăm în foileton, în fiecare episod să întîlnim cîte o personalitate celebră a vremurilor trecute. To Rome with Love intersectează mai multe poveşti - a unui arhitect care vizitează strada pe care a locuit în Roma cînd era student, prilej pentru a rememora clipele definitorii ale maturizării sale, a unui cuplu de tineri italieni care îşi petrece vacanţa la Roma, o vacanţă în care rudele băiatului vor să-l introducă în înalta societate locală, a unui localnic, muncitor, care se trezeşte celebru peste noapte şi a unui antreprenor de pompe funebre a cărui voce perfectă va fi descoperită şi făcută celebră de un regizor de operă american (interpretat de Woody Allen) care vine în vizită împreună cu soţia sa la familia viitorului lor ginere (fiul antreprenorului).
Cele patru fire narative din acest film tratează tema celebrităţii, fiecare poveste evidenţiază o faţă a ceea ce înseamnă să fii faimos. Problema filmului nu stă în această dezvoltare narativă multifilară, ideile lui Allen despre celebritate sînt uşor de cules de pe ecran. Filmul este mai puţin împlinit din cauza lejerităţii vizibile în abordarea unor probleme, din cauza exemplelor facile prin care autorul alege să susţină anumite privire asupra celebrităţii (sau visului de a fi celebru). Cazul muncitorului (Roberto Benigni) care ajunge în centrul atenţiei întregii naţiuni în mod inopinat este didactic şi, cu cît înaintăm în derularea sa, cu atît devine mai tuşat, mai evident în ceea ce susţine. Iar afirmaţia acestei prezentări (că e mai bine să fii celebru, pînă la urmă cei celebri au parte de privilegii) este uşor de cules de oricine se uită la un program de ştiri, nu e nevoie de un mediator care să transmită sensul acesta, cel puţin nu în forma mimetică aleasă de Allen - în care reporterii aleargă obsesiv după omul zilei, om instituit tot de media, om schimbat periodic de reporterii doritori de nou.
Dacă e să fim exigenţi pînă la capăt, discursul lui Allen despre uşurătatea principială vizibilă în atitudinea unor persoane gata în orice moment să-şi maximizeze profitul social (personajul interpretat de Ellen Page) este uşor de anticipat din cauza unor istorii deja văzute la Sofia Coppola, la Jim Jarmush sau chiar la Woody Allen. Şi este mai puţin antrenantă decît ne-am fi aşteptat de la autorul lui Annie Hall sau Manhattan din cauză că lipseşte acel ceva inedit (din viaţă) care făcea diferenţa în favoarea lui Allen chiar şi în cele mai banale situaţii prezente pe ecran. De asemenea, de multe ori, replicile-marcă ale lui Allen - cele care privesc viaţa de cuplu, cele care vin dinspre psihanaliză - par mai degrabă mecanice, reciclate din alte istorii mai inspirate.
Cu toate că e gîndit mai degrabă ca un film-reclamă şi cu toate că are neajunsuri, To Rome with Love rămîne, totuşi, un film de Woody Allen. Care şi atunci cînd nu e în cel mai inspirat moment al vieţii sale cinematografice, tot oferă clipe delicioase (inteligent-delicioase) pe care, de cele mai multe ori, nu le găsim în toate celelalte comedii care rulează în cinematografele noastre într-un an întreg, comedii luate la un loc. În acest sens, filmul lui Woody Allen nu ar trebui ratat. De exemplu, punerea în scenă a Paiaţelor, către finalul filmului, este de un absurd grandios. Şi dacă nu ar fi fost nicio altă secvenţă deosebită în film, To Rome with Love tot ar fi meritat văzut pentru momentul acesta din final.