Singurul personaj care trăieşte autentic, adică se manifestă aşa cum gândeşte şi cum simte, este Alina. Este un film despre nevoia de afecţiune, despre refuzul Alinei de a se macula, incapacitatea ei de a se minţi. Dar şi despre o lume în care reprezentanţii bisericii, ai societăţii îi distrug orice urmă de speranţă.
În linii mari, Alina vrea prietenia Voichiţei cu care a crescut la casa de copii. Singurul om în care are încredere. Dar Voichiţa s-a pierdut pe parcurs, ca şi celelalte măicuţe. Alegerea lui Dumnezeu nu este autentică, ci forţată de împrejurările vieţii. Alina, ca un personaj tragic, nu găseşte alinare nici la mănăstire - unde detectează fără echivoc falsitatea ritualurilor, nici la autorităţi - reprezentanţii poliţiei sunt indiferenţi la soarta celor două fete şi nici la medici, care tratează cu maximă superficialitate cauzele comportamentului unui om. Şi dacă nici biserica, nici reprezentanţii societăţii, dar nici părinţii adoptivi nu-şi găsesc răgazul să o înţeleagă, deznodământul e previzibil. Alina nu este victima unei boli psihice, ci toţi ceilalţi concură la tragismul sfârşitului ei prematur, fără remuşcări, fără procese de conştiinţă.
Filmul lui Cristian Mungiu nu este doar o poveste - cu un subiect de excepţie - ruptă din realitatea unei Românii de care nu vrem să ştim, este o radiografie fără menajamente a unei ţări care şi-a pierdut adevăratele valori, mutilată şi urâţită. Griul şobolan al filmului potenţează urâtul unei lumi pe care o ignorăm, dar care există în fiecare dintre noi.