Simpla veste că se face un sequel la Meet the parents (2000), şi că-i are în distribuţie pe Dustin Hoffman şi Barbra Streisand, m-a făcut fericit o săptămînă întreagă. (Oare n-ar fi trebuit să mă ruşinez un pic, dîndu-mi seama cît de puţin îmi trebuie?) În prima serie, tînărul Gaylord Focker (Ben Stiller) deschidea larg uşile vieţii sale în calea Iubirii Adevărate şi constata cu oroare că respectiva n-o să intre singură, ci numai însoţită de tatăl ei. Tatăl, fost agent CIA (Robert De Niro), îşi privea eventualul ginere ca pe o posibilă conspiraţie teroristă a cărei dejucare cerea tot flerul, toată vigilenţă şi cele mai sofisticate tehnologii pe care le putea mobiliza. În ochii lui, băiatul ăla evreu, sensibil, educat într-un evident spirit liberal, era capabil de toate ticăloşiile, mergînd pînă la graniţa inimaginabilului - pînă la sex premarital. Inutil de precizat, monstrul sfîrşea prin a-l accepta pe Gaylord - temporar, desigur: încă nu-i cunoscuse părinţii. Îi cunoaşte acum şi e şocat.
Într-un fel, are motive să fie. Hoffman cu Streisand! Două dintre personalităţile hollywoodiene cele mai dificile, mai pretenţioase, mai preocupate de ele însele (după cum mărturisesc atît operele lor, cît şi personalităţile mai modeste care de-a lungul timpului au intrat în coliziune cu ei şi au supravieţuit). Cum am aflat vestea, am încercat să-mi imaginez cununia lor; din persoana ofiţerului de stare civilă sau a rabinului care le unea destinele, nu reuşeam să vizualizez decît o coadă şi o pereche de coarne. Pe bune, viitorul unei asemenea uniuni nu putea să fie decît una din două: infernal; sau aşa cum este prezentat în Meet the Fockers - al dracului de fericit. Focker senior e un fost avocat care la naşterea fiului său s-a făcut "casnic" (ceea ce-l descalifică automat în ochii viitorului cuscru), bucurîndu-se de frumoasa carieră a soţiei - de profesie terapeut sexual. Cum dracului să nu se bucure? El şi soţia abia se abţin să nu se bucure împreună, la maxim, chiar sub ochii celeilalte perechi (care bineînţeles că nu-şi permite bucuria decît o dată pe an). În cursul filmului, Hoffman poartă cămăşi multicolore, stă pe WC cu o pălărie de pai pe cap şi-i face conversaţie oaspetelui său (care e sub duş şi se simte agresat), stă în cap, practică o artă marţială braziliană şi îl plachează dur pe De Niro în timpul unei partide de fotbal american. De Niro face mult mai puţin, dar nici n-are nevoie; grimasa lui specială - aia în care gura pare să reflecte un conflict interior între dorinţa de a plînge şi dorinţa de a borî - e tot ce trebuie. El şi Hoffman sînt ca doi foşti campioni care s-au întîlnit să mai schimbe cîteva lovituri. Hai să ne uităm puţin la ei, că tot n-avem altceva mai bun de făcut.
Spuneam că am fost fericit la vestea că se va face acest film, cu această distribuţie. Problema e că, după ce afli vestea, e totuna dacă vezi filmul sau nu - majoritatea poantelor se prezintă de la sine; ba chiar, dat fiind faptul că realizatorii s-au limitat la cele mai evidente, aş spune că cel mai sigur mod de a te bucura de film este să nu-l vezi, ci să ţi-l imaginezi - ai toate şansele să vii cu lucruri mai bune. Pe de altă parte, tocmai datorită faptului că nu merită văzut, Meet the Fockers va fi văzut de toată lumea. Marele public bifează, unul după altul, momentele pe care le anticipase, şi la sfîrşit e mulţumit: nu lipseşte nimic, deci filmul n-a trişat, a meritat fiecare bănuţ. Aşa funcţionează, şi nimănui nu i se pare ciudat. (Cum ar trebui să funcţioneze critica? Poate ar trebui să luăm aminte la cuvintele omului de litere Sydney Smith: "Niciodată n-am citit o carte înainte de a-i scrie recenzia. Cititul îţi dă atîtea prejudecăţi!".) Materialul nu conţine nimic care să-i provoace pe actori. Trebuie să se provoace ei înşişi dacă au poftă. De Niro nu prea mai are poftă. Oare ce-ar fi zis un cinefil din anii '70 - o eră din istoria Hollywoodului, care acum pare la fel de îndepărtată ca Renaşterea, o eră în care De Niro aproape că uitase ce înseamnă un film bun, fiind ocupat să scoată filme mari pe bandă rulantă - dacă ar fi făcut un brusc salt în timp şi ar fi gustat din roadele toamnei lui De Niro? Ar fi zis că nu e el, ci un om de afaceri impenetrabil care a ajuns să deţină drepturile de exploatare a brand-ului De Niro. (El e şi producător aici.) Dar Hoffman şi-a păstrat pofta de joc. Inferioritatea materialului nu pare să fi fost o constrîngere pentru el; dimpotrivă, pare să fi fost o eliberare. Hoffman are o reputaţie de actor hiperexigent, de-a dreptul chichiricios, şi o anumită dificultate de a se relaxa transpare în unele din interpretările lui. Dar aici e relaxat aşa cum nu l-am mai văzut de la Tootsie încoace: un om pentru care căutarea perfecţiunii a ajuns să conteze mai puţin decît căutarea fericirii. Atunci cînd se prosteşte, spectacolul e neaşteptat de însufleţitor.