Filmul este şi o satiră politică la adresa oricărui conducător care jonglează în mod despotic cu puterea, căutând în orice întâmplare doar folosul lui. Cum din curiozitate şi din neastâmpăr, Raoul combină soluţii în laboratorul profesorului, ia naştere acest monstru dintr-un insesizabil purice ce ajunge să-şi depăşească de zeci de ori proporţiile naturale. Auzindu-l cântând în ploaie, trist şi conştient de înfăţişarea lui înspăimântătoare, Lucille va înţelege că aşa-zisul monstru, dat în urmărire generală, este, de fapt, plin de candoare. Îi va da numele Francoeur (inimă pură) şi acesta i se va alătura, deghizat, pe scenă. Întâmplările evoluează repede, prefectul vrea să-şi aroge merite de salvator naţional prin capturarea uriaşului purice, dar planurile îi sunt dejucate de personajele bune care, ca în orice poveste-basm, ies învingătoare, nu înainte de a avea parte de multe peripeţii, în care se găseşte tot farmecul.
Un monstre à Paris este câte puţin din toate. Are meritul de a fi un amestec omogen, fără stridenţe şi "sensibilităţi" de prisos. Fâstâcelile îndrăgostiţilor sunt privite cu o ironie dulce, pentru că, aşa cum se întâmplă, de obicei, în majoritatea filmelor, dar şi în viaţă (dacă nu ar fi, nu s-ar povesti) Raoul şi Lucille se plăceau din copilărie. Ea îi furase maşinuţa pentru ca el să o urmeze în încercarea de a o recupera, dar el nu reacţionase în nici un fel, căci era fermecat de vederea ei. De atunci, fiecare a rămas cu o impresie greşită despre sentimentele celuilalt şi a fost nevoie de un purice uriaş care să le sară în faţă pentru a le deschide ochii.
Deci, cât de mare e un purice mic? Atât cât trebuie, pentru a se face remarcat.