Oh Willy... este câştigătorul Trofeului Anim'est 2012 şi celebrează libertatea şi prietenia. Filmul realizat în Belgia de regizorii Emma de Swaef şi Marc James Roels compune o lume învăluită într-o tristeţe mereu tandră şi poetică, în care totul pare fragil şi pe punctul de a se destrăma. Figurinele în stop motion capătă acea expresivitate a omului obişnuit, care nu transmite teatralitate sau exces, dar ochii sunt mereu înecaţi într-un mister vag, imposibil de pătruns.
Un scurtmetraj cu o atmosferă intensă, care îi dă spectatorului senzaţia că respiră şi el aerul ce pătrunde larg prin ferestrele deschise şi că e şi el atins de soarele care străbate comunitatea de nudişti din care vine protagonistul, Oh Willy... câştigă în consistenţă pentru că prezintă condiţia umană în deplinătatea neajunsurilor şi a momentelor ei sublime. Fără a se feri să prezinte activităţile lui Willy chiar şi în cele mai organice şi "prozaice" faze ale ei, scurtmetrajul Emmei de Swaef nu cade niciodată în derizoriu, accentuând, dimpotrivă, tocmai faptul că fiinţele umane, aşa cum sunt, imperfecte, limitate fizic şi uneori ridicole, au acces la cele mai înalte trăiri. Dintr-un omuleţ trist care îşi plânge mama, lui Willy îi este dat să simtă vastitatea Universului, pentru ca în final să ajungă în mod arhetipal la sânul ocrotitor şi hrănitor al unei creaturi ciudate şi aparent monstruoase de la care te-ai aştepta la orice altceva decât tandreţe.
Oh Willy... pătrunde cu mult curaj şi empatie în lumea acestor mici omuleţi, generici pentru condiţia umană în general, care se află toată viaţa în căutarea originilor şi a împlinirii prin căldura maternă. Freudian, dar nu într-un mod strident şi deranjant, Oh Willy... are suficient umor cât să prindă şi suficientă tristeţe cât să ridice scurtmetrajul deasupra altora.
Jingle All the Way (regia Chel White, SUA, Premiul pentru Scurtmetraj din secţiunea Minimest) este mărturia unei prietenii mai puternice decât circumstanţele dintre Andrew, un băieţel plin de candoare şi bunătate, şi puiul de husky Jingle, atât de simpatic încât până şi şoferul maniac iubitor de păsări şi caninofob se lasă cucerit de ochii lui jucăuşi. Morala, simplă dar imposibil să nu emoţioneze pe oricine, mare sau mic, este că dacă doi prieteni sunt meniţi să se întâlnească şi să rămână împreună, chiar dacă vorbim despre un copil şi un animal de companie, destinul lor se va împlini în ciuda tuturor intemperiilor.
Filmul lui Chel White este realizat cu atâta căldură şi empatie încât orice clişeu capătă aici alte dimensiuni, cum se întâmplă în momentul în care Moş Crăciun însuşi îl aduce pe Jingle, după atâtea aventuri, sub bradul lui Andrew. Jingle All The Way reuşeşte să fie proaspăt şi să atingă chiar dacă ingredientele - prietenie, copilărie, animale pline de dragoste şi recunoştinţă, miracolul din pragul Crăciunului - pot fi complet previzibile şi chiar anoste în mâinile unui alt regizor.
The Missing Key / Cheia lipsă (regia Jonathan Nix, Australia, Secţiunea Animash, Premiul Publicului) îmbină teme precum condiţia artistului, magia muzicii, puterea iubirii şi credinţei în destin într-un colaj excelent care pune laolaltă o tehnică vizuală fascinantă, muzică vie şi o întreagă atmosferă de basm pe alocuri suprarealist.
Veneţia anului 1921 arată un pic altfel decât suntem obişnuiţi, căci "oamenii" - sau orice vor fi fiind acele creaturi cu patefon în loc de cap, delicios reprezentate vizual - îşi comunică atât dragostea, cât şi ura, în cel mai autentic mod cu putinţă, anume prin muzică. Pentru fiecare situaţie şi pentru fiecare întâlnire există un disc potrivit, care comunică mult mai potrivit decât ar putea să o facă reprezentările verbale. The Missing Key emană o atmosferă fantomatică şi grotescă în unele pasaje, dar alunecă de fiecare dată în ludic sau într-un umor viu care nu te lasă deloc să te sperii cu adevărat. Un scurtmetraj de o frumuseţe ciudată, filmul este un omagiu adus forţei muzicii, care are puterea de a transmite vibraţii într-un mod cât se poate de material - întreaga Veneţie este impregnată de emanaţiile pianului câştigătorului. Câştigător care era cât pe ce să fie marele învins al destinului, dar cine te mai poate învinge când ai lângă tine un motan care este şi muzician, şi bucătar, şi mare trăgător de sfori?
Plin de umor în secvenţele ironice, dar la fel de autentic şi de puternic în scenele dezolante, grotesc cât să fie interesant şi mereu incitant, The Missing Key îşi merită fără nicio îndoială premiul unui public suficient de sensibil încât să vibreze la o astfel de poveste, care se bucură de o animaţie cel puţin la fel de surprinzătoare.
Rew Day / O zi anunţată (regia Svilen Dimitrov, Bulgaria, Cel mai bun film de scurtmetraj din Secţiunea Balkanimation) este un film tragic cu happy-end, pentru că regizorul inversează realitatea, creând o zi aparent banală din viaţa unui om printr-o serie de flashbackuri care ne arată tot ce s-a petrecut în ziua fatală. Bărbatul îşi trăieşte ziua finală ca pe oricare alta, iar trecerea de la un moment la altul se petrece cu atâta naturaleţe încât moartea nici nu mai este resimţită ca atare, fiind percepută mai degrabă ca un alt stadiu care aparţine, de fapt, vieţii.
Roire / Roiul (regia Joni Männistö, Finlanda, Premiul pentru cel mai bun film studenţesc) nu este acel gen de film drăgălaş de care să te îndrăgosteşti spontan şi care flatează aşteptările spectatorilor atunci când protagonistul este un copil. Băieţelul, ale cărui trăsături sunt intenţionat îngroşate, descoperă farmecul organicităţii printr-o contopire neobişnuită cu insectele şi toţi gândăceii care îi invadează corpul după ce cercetează cu prea multă curiozitate hoitul unei păsări. Cromatica şi designul sunt atât de bine realizate şi intensificate încât începi să uiţi că toate acele forme şi volume în culori dinamice şi pline de viaţă sunt, de fapt, nişte insecte pe care nu ţi-ai dori să le ai pe tine.
Scurtmetrajul lasă o impresie finală de grotesc, printr-un sfârşit destul de sadic, dar procesul care duce până acolo devine la un moment dat atât de poetic încât cruzimea este înlocuită cu o tandreţe specifică lumii "mici", a copiilor şi micilor vieţuitoare care invadează lumea cu veselie şi culoare.
Bendito Machine IV (regia Jossie Malis, Spania, Menţiunea Specială a Juriului pentru un film de scurtmetraj) abundă în imagini vizuale care te cuceresc, cu lumini şi umbre care îţi dau impresia că te afli mereu la hotarul dintre zi şi noapte, dintre obscur şi solar. Siluetele personajelor par mai degrabă lipsite de materialitate, tocmai pentru că aparţin unei alte lumi. Stranietatea grafică vine însoţită însă de o poveste a cărei logică nu o poţi urmări decât cu greu până la capăt, însă abordarea vizuală este atât de seducător construită încât uiţi că mai are şi o naraţiune la mijloc.
Hunger (regia Alexei Pătraşcu, România, Cel mai bun film românesc - Premiul Viorica Bucur) este o parabolă cu intenţii de abstractizare a unei teme în esenţă sociale. Un scurtmetraj despre dezumanizarea provocată de foame, despre involuţia care marchează omul absorbit de această singură grijă - de a-şi asigura hrana. Hunger propune o grafică inteligentă, sobră, şi un mesaj despre neajunsurile condiţiei umane.
Have You Seen My Sister Evelyn (Evelyn & Evelyn, regia Hoku Uchiyama, SUA) este videoclipul câştigător din secţiunea Music Video & Advertising. Pe ritmuri retro foarte catchy, două gemene desenează figuri ludice, multe chiar din desene animate, pe un geam aburit. Acestea prind viaţă şi se lasă şi ele captate de vibe-ul muzicii. Plăcut şi inovator, Have You Seen My Sister Evelyn aduce acel gen de idee minunată despre care te întrebi cum de nu s-au gândit alţii să o abordeze până acum. Celălalt câştigător din secţiune, Fish Face (regia Alexander Dietrich, Dominic Eise, Johannes Flick, Germania) reprezintă un minut plin de umor şi ironie, în care performanţele celor pasionaţi de pescuit sunt hiperbolizate. Peştele imens şi scafandrul se unesc pentru a-i umili pe cei doi pescari aroganţi care râd de pe margine, la fel de uimiţi la final ca şi spectatorii.
Am lăsat la final două filme pe care le-am apreciat în mod deosebit şi pe care le-am grupat împreună pentru că sunt cele mai triste şi poate şi cele mai profunde şi emoţionante două scurtmetraje din Competiţie. Otac / Tatăl (Bulgaria, regia Ivan Bogdanov, Moritz Mayerhofer, Asparuh Petrov, Veliko Popovici, Rositsa Raleva, Dmitri Yagodin, Premiul pentru cel mai bun film de scurtmetraj oferit de Opel) este bazat pe cinci poveşti adevărate, care au în centru figura tatălui. Prin puterea evocării, tatăl devine chiar Tatăl. Absenţa sa îl transformă într-un lup fioros, într-un Dumnezeu tiranic, într-un superstar sau într-o umbră palidă din care a mai rămas doar trauma încă prezentă în cei cinci povestitori cândva copii.
Felul în care tatăl a plecat sau felul în care şi-a marcat copilul pe când era încă prezent în viaţa lui este bifat în film într-un mod lipsit de îngroşări patetice. Tonul calm şi tandru al celor cinci povestitori se loveşte până la capăt de zidul rece şi impenetrabil al indiferenţei tatălui. Toate amintirile despre durere, neputinţă, dragoste şi dor încă sugerează o dorinţă de nestăvilit de a fi împreună cu Tatăl, pentru că niciuna dintre ticăloşiile lui nu-l pot coborî de pe acel soclu care se confundă cu mitul în conştiinţele povestitorilor: "Eu niciodată nu te-am perceput ca pe un criminal, eşti tatăl meu, orice ar fi..."
Dell'ammazzare il maiale / Despre uciderea porcului (regia Simone Massi, Italia, Menţiunea Specială a Juriului pentru un film de scurtmetraj) este o producţie pe cât de emoţionantă, pe atât de tensionantă. Ducând umbrele şi accentele sumbre chiar mult mai departe decât Otac, scurtmetrajul lui Simone Massi împinge limitele durerii atât cât poate să o facă un film de numai câteva minute. Grafica sugerează permanent un cadru funest, în care albul şi negrul sunt din când în când vizitate de nuanţele devenite la fel de sinistre în context ale roşului sângeriu.
Porcul nu apare pe nicăieri, dar durerea sa se reflectă în însăşi condiţia umană tragică şi umbrită în scurtmetrajul lui Massi de o permanentă neîmplinire. O călătorie prin moarte şi prin imensitatea unui Pământ atât de întunecat, Dell'ammazzare il maiale e lipsit de spectaculozitate, premisele sale fiind mai degrabă reflecţia şi încărcătura metafizică decât seducţia vizuală. Dincolo de tonul tragic, nuanţat subtil de o muzică elevată şi obscură, scurtmetrajul din Italia subliniază nu doar fiorul morţii, ci şi intensitatea farmecului aproape imperceptibil al vieţii care se apropie de ultimele clipe.
În concluzie, faptul că în aceeaşi Competiţie sunt premiate un film inocent despre prietenia de neînvins dintre un căţeluş şi un băieţel, precum şi un film despre ruptura totală şi vrăjmăşia dintre om şi natură, cum se întâmplă în scurtmetrajul de mai sus, nu poate decât să prezică vremuri fericite pentru viitorul animaţiei.
Descarcă programul anim'est, 2012 aici..