La înălţime - The Aviator

Chiar s-o fi culcat cu 160 de vedete hollywoodiene? 160 cu sau fără Cary Grant? Includerea lui Grant e, probabil, o enormitate de-a biografului Charles Higham, dar vorbim despre lista lui Howard Hughes, iar legenda lui Hughes (rezumată recent, în Dilema veche, de Alexandru Călinescu) e deja enormă - ar putea să înghită fără probleme, cu ghiorăieli de satisfacţie, descoperiri mult mai gogonate. Jocuri sado-masochiste cu Hitler? De ce nu? Hîrjoneli în trei cu doamna Roosevelt şi Elvis Presley? Poate, nu se ştie. Ceea ce se ştie este că Hughes chiar a proiectat toate avioanele alea (şi unele dintre ele chiar au zburat), başca (şi asta e o contribuţie unică la teoria şi practica filmului de autor) modelul de sutien purtat de Jane Russell în Proscrisul (film preluat de Howard Hughes din mîinile lui Howard Hawks, în urma unei dispute artistice pe care mi-o imaginez delicioasă). Chiar a produs Scarface-ul lui Hawks şi chiar a salvat-o pe Katharine Hepburn, care pe la mijlocul anilor '30 era, în jargon hollywoodian, "otravă pentru box-office", plătind din propriul buzunar pentru revenirea ei. Şi chiar a cîştigat războiul pe care, ca proprietar al companiei aeriene TWA, îl declarase companiei Pan Am. Şi, chiar dacă n-a murit în aer (după unele surse, era deja mort atunci cînd a fost urcat în avionul care urma să-l transporte de la Acapulco la Houston, în aprilie 1976), aşa ar fi fost frumos.

Martin Scorsese ştie ce e frumos: în anii '20, un băiat bogat şi sclipitor a pus mîna pe două industrii americane tinere - Hollywoodul şi aeronautica - şi le-a smotocit de parcă ar fi fost jucăriile lui, tot aşa cum, în 1941, un alt copil teribil, Charles Foster Kane, avea să-şi plimbe privirea prin formidabila cofetărie cunoscută lui sub numele de America, alegînd o prăjitură ("M-ar amuza să conduc un ziar"), şi încă una (politica), şi încă una - pînă cînd va ajunge un bătrîn burtos şi tot înfometat, dar prea obosit ca să mai întindă mîna. Cetăţeanul Kane şi cetăţeanul Hughes sînt două imagini gemene ale intrepidităţii americane, şi ambele se întunecă gradat: Hughes şi-a pierdut minţile şi şi-a petrecut ultimii 10 ani din viaţă în apartamente de hotel, la adăpost de lumea care, în ochii lui, dintotdeauna ameninţase să se transforme într-un gigantic focar de infecţie. Unora dintre fanii lui (criticului de film David Thomson, de pildă) li s-a părut întotdeauna că în întunericul acela se poate desluşi un mesaj alarmant despre America - despre cum încurajează un om să-şi dorească totul, pentru ca apoi să-i confişte pînă şi capacitatea de a-şi dori ceva. Alţii (precum scriitoarea Joan Didion) au ales să vadă partea luminoasă: "Faptul că am făcut un erou din Howard Hughes ne spune ceva interesant despre noi înşine (...), ne spune că sensul secret al banilor şi al puterii, în America, nu-l constituie nici lucrurile ce pot fi cumpărate cu bani, nici puterea de dragul puterii (...), ci libertatea personală absolută, mobilitatea, intimitatea". Asta a fost şi alegerea lui Scorsese.

În Aviatorul, Hughes (Leonardo DiCaprio) e un Icar. O să ardă la un moment dat, e inevitabil (Scorsese extrage toată tensiunea posibilă din confruntările lui cu diverse surse de microbi - un peşte fript, un pahar cu apă, o familie ca a lui Katharine Hepburn; şi criza severă dinspre final e o prefigurare puternică a căderii care nu-i departe); dar n-o să ardă chiar acum (povestea e oprită la sfîrşitul anilor '40) şi, oricum, această inevitabilitate îi sporeşte frumuseţea. DiCaprio are frumuseţea necesară. Poate să proiecteze năstruşnicia şi ţîfna copilului-minune la fel de convingător ca tînărul Orson Welles şi, fiindcă şi-a păstrat şi silueta fragilă de copil, nu ne lasă să uităm că pe un teren de joacă se întîmplă şi accidente. Atunci cînd, din lipsă de nori, trebuie să întrerupă filmările la superproducţia sa de război, Îngerii infernului (1930), cere să i se aducă nori. Atunci cînd îi capătă e fericit - sus în carlingă, filmînd din inima unui viespar de avioane. E o imagine fabuloasă, dar Scorsese taie imediat - dacă vorbeşti despre Hughes trebuie să vorbeşti repede. Trebuie să vorbeşti ca Hepburn (Cate Blanchett). Interpretarea lui Blanchett îi deconcertează pe unii spectatori, dar asta e, probabil, din cauză că se gîndesc mai degrabă la doamna cea demnă din Ghici cine vine la cină? şi Pe lacul auriu, decît la făptura senzaţională de la sfîrşitul anilor '30 - prinţesa pretenţioasă din The Philadelphia Story, zîna zănatecă din Bringing Up Baby. Această Katharine Hepburn e chemată de Blanchett (performanţa ei e în primul rînd una vocală) în avionul lui Hughes; sau putem să închidem ochii şi să ne închipuim că DiCaprio a intrat într-unul din vechile ei filme. E magie şi e în stilul lui Hughes, care, în cuvintele lui Thomson, "a făcut ceea ce fiecare cinefil singuratic şi timid îşi doreşte să facă": a intrat într-un film de tip hollywoodian şi l-a trăit la înălţimi la care nici Hollywoodul nu putea să se menţină. Pînă cînd filmul s-a rupt.