Filmul s-a dovedit a fi o îmbinare armonioasă de comic de situaţie şi dramă realistă. Protagonistul filmului spaniol, Emilio, este un bătrân aflat în faza incipientă a Alzheimerului, care este mutat de către fiul său într-un azil de bătrâni. De la mirosul familiar al aşternuturilor propriului pat, la atmosfera rece şi înstrăinată a camerei de azil, Emilio devine, pentru prima dată, conştient de bătrâneţea sa. Expediat într-un loc necunoscut, aparent inaccesibil, el se simte aruncat într-o lume nouă, o lume pe care nu a ales-o şi care îi înghite acum şi puţina linişte pe care i-o oferea propriul cămin. Sentimentul de nelinişte care-l domină îi aduce aminte de primele ore petrecute la şcoală şi privirile răutăcioase şi străine ale colegilor aşezaţi în bănci. Starea sa recurentă, aşa cum el însuşi mărturiseşte, se rezumă la sentimentul că este asemenea unor lucruri vechi, lăsate în pod.
Imaginea bătrânilor abandonaţi de proprii copii care nu-i vizitează niciodată completează un decor sumbru demn de piesele lui Beckett. În Sfârşitul jocului, personajele lui Beckett îşi adăpostesc părinţii în pubele spre care îşi mai aruncă, din când în când, privirile. Expresia subtilă a morţii sugerată de răsuflarea pasivă, defectă a trupurilor îmbătrânite, nu poate câştiga în faţa energiei trupurilor tinere, încleştate în ritualul de neevitat al vieţii.
Urmărirea treptată a gesturilor şi cuvintelor care sugerează nivelul avansării unei boli incurabile conferă filmului credibilitate. Cu ajutorul colegului său de cameră Miguel, Emilio îşi reprimă teama de singurătate în umbra prieteniei care ajunge să-i apropie pe cei doi într-un soi de complicitate. Această complicitate le oferă curajul de a savura în continuare măruntele bucurii ale vieţii, în ciuda atmosferei sumbre care-i obligă zilnic la un dans imaginar cu moartea.
Imaginea clasică a azilului, decorul sec şi monocrom al camerelor, îşi pierde regularitatea în favoarea unei imagini de o duritate moderată, salvată prin culori vii şi o anumită jovialitate inerentă animaţiei.
Duelul permanent dintre alteritate şi corporalitate se pierde în amănuntele amuzante ale vieţii de la azil, ale unei călătorii inopinate, sau ale unor glumiţe între pacienţii vechi ai locului. Acesta reapare însă, după momentele de destindere, oferind un echilibru conceptual filmului.
Pe măsură ce povestea îţi captează atenţia cu rapiditatea instantaneelor unui aparat de fotografiat, replicile îţi rămân în minte asemenea luminii blitz-ului pe retină. Din dansul pasiv al personajelor cu propriile vieţi, recunoşti cu uşurinţă realitatea brută a naraţiunii.
Realismul acestor situaţii comune este filtrat natural şi sincer în spatele contururilor moi ale personajelor. Ridurile acestora sunt desenate ca într-un joc la ora de arte plastice, un joc pe care nu-l iei niciodată în serios şi la care poţi renunţa oricând. În schimb, cele pe care le percepem atunci când privim dincolo de personaje sunt ridurile adevărate ale trupurilor pe care le cunoaştem şi care ne sunt dragi. Pe acestea nu le putem anula pentru că fac parte dintr-un joc pe care nu-l putem opri. Însă tocmai datorită acestor din urmă riduri, oamenii ne apar mai vii, mai familiari, pentru că filmul lui Ignacio Ferreras intră în categoria filmelor cu happy end care nu anulează orice iluzie la final.
Sfârşitul peliculei ne lasă cu senzaţia că trebuie să căutăm în noi un sentiment vechi şi ascuns fără de care nu am putea rezista până la capăt, un sentiment care merită descoperit de fiecare dintre noi: empatia.