Spre deosebire de seara scurtmetrajelor internaţionale proiectate la Cinema Studio, seara celor româneşti a adus un public destul de numeros în sala cinematografului Patria: probabil, realizatorii filmuleţelor însoţiţi de prieteni şi bineînţeles, alţi oameni interesaţi de ceea ce se produce la ora actuală în peisajul animat românesc. Aplauzele au răsunat când timid, când mai apăsat, după fiecare scurtmetraj, în funcţie de numărul oamenilor care îi cunoşteau pe autorii.
Din varii motive, scuzabile sau nu, producţiile nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor... internaţionale. Probabil că nu dispun de echipamentul tehnic necesar unei grafici mai elaborate, probabil că multe idei nu pot fi puse în practică din cauză că ne lipseşte aparatura necesară... nu ştiu, dar dacă tot nu se poate, în plan practic, realiza un lucru, atunci e mai cuminte să abordezi teme simple, trasee explorate deja poate, dar care încă se oferă drept surse de inspiraţie. Fiind mai mult animaţie-pastilă, multe dintre ele s-au încheiat abrupt, stricând astfel ideea bună din început. Din dorinţa de a spune lucruri importante, altele s-au pierdut în abstract. E foarte important să spună o poveste, cât de mică, dar să fie poveste şi nu doar enunţarea unei idei. Teatrul, filmul, literatura spun poveşti; chiar şi eseistica sau filozofia se folosesc de poveşti pentru a-şi argumenta ideile pe care le vehiculează.
Din nou, este de înţeles lipsa mijloacelor, dar cred că imaginaţia se îngrădeşte singură dacă nu caută surse de inspiraţie, dacă nu are modele. E nevoie de un punct de plecare, pentru că din nimic nu se poate naşte ceva şi, în acest sens, a "grăit" satiric scurtmetrajul intitulat Unarte. Studentul voitor de bine intră, generic vorbind, într-o facultate de arte (la suprafaţă - o gură de canal în care domneşte bezna, înăuntru un hău incolor în care, din când în când, dai de câte o uşă, pe care o deschizi şi tragi cu urechea; nici măcar nu intri). Tot adâncindu-se în cunoaştere, în căderea lui prin spaţiul artistic iese, pe neaşteptate, uimit şi derutat, cu tichia de absolvent pe cap. Să fie asta imaginea tragi-comică a tuturor şcolilor din România?
Încheiem plini de speranţă cu mesajul unuia dintre scurtmetrajele din seara de 10 octombrie 2012, Free ("Liber"): nimeni nu s-ar fi gândit că, din cauza plictiselii nemăsurate şi a singurătăţii, peştişorii aurii ce trăiesc în bol preferă să fie prăjiţi sau aleg să se sinucidă printr-un salt în "lumea oxigenului". Totuşi, a existat un peştişor auriu de bol care a plâns atât de mult, încât lacrimile lui s-au revărsat peste bol, au format un pârâiaş, care mai apoi a prins puteri de râu şi s-a întâlnit cu marea. În sfârşit, peştişorul era liber. Nu întâmplător poate, România are formă de peşte. Cât va mai plânge până ce lacrimile ei vor sparge cu adevărat graniţele şi nu mă refer deloc la cele formale, ci la cele ale conştiinţei. Când va înţelege şi acest "peştişor" pe nume România că este liber şi "independant" şi că are un cuvânt de spus în oceanul interplanetar? (a nu se înţelege că fac reclamă pro emigrare din ţară)... doar că trebuie să încetăm să ne "auto-sinucidem" sau se ne lăsăm perpeliţi în "tigăi de interese" de unii şi alţii şi în sfârşit, să ne manifestăm cultural-artistic, pentru că avem libertatea să o facem. Unul din scurtmetraje, Easy is for everyone ("Uşor poate oricine"), chiar asta ne îndeamnă: să construim o nouă ţară în cea veche.
Descarcă programul anim'est, 2012 aici..