Spectacolul de teatru Idiotul, după opera celui mai sus numit, se joacă la Teatrul Naţional din Cluj Napoca. El trebuie să rămână unul din spectacolele de referinţă ale trupe clujene. E ceva să vezi un spectacol foarte bun, solid, îndrăzneţ când trebuie, dând tradiţiei ceea ce merită, inovativ fără ostentaţie, şi fără greşeli observabile.
Text clasic şi aer proaspăt
Un spectacol e bun dacă te lasă într-o stare de graţie. Idiotul mi-a cauzat aceleaşi sentimente ca la ieşirea de la Vania lui Andrei Şerban, Richard al III-lea de Gábor Tompa, Paz Perpetua, scris de Juan Mayorga şi montat de Teatro de La Abadia, sau Invertigo, al companiei basce Etxea: m-am simţit martor la un moment rar, m-am simţit oarecum contemporan cu spectatorii Nepotului lui Rameau sau ai lui Cum vă place.
Un spectacol bun te pune pe gânduri. Idiotul încetează să fie considerat astfel într-o ţară omenească, Elveţia. Acolo se vindecă, pentru a fi aneantizat la întoarcerea în patrie de răutatea, poltroneria şi mizeria sufletească a compatrioţilor. Vom lăsa alte elemente care conectează romanul cu actualitatea noastră, românească, a începutului de secol XXI, descoperirii acestora de către spectatorii curioşi.
Regizoarea daneză Anna Stigsgaard are meritul iscării acestui extraordinar spectacol-eveniment, în care teatrul realist coexistă foarte bine cu momente expresioniste sau simbolice, în care ambianţa sonoră potenţează impactul mesajului vizual. Un spectacol complex dar care se urmăreşte cu interes, mereu cu publicul racordat la tensiunea celor ce se întâmplă pe scenă. Un regizor bun se recunoaşte şi după modul în care pune în scenă acţiunile de plan secund. Nici din acest punct de vedere montarea nu dezamăgeşte, şi tot atât de adevărat e că Anna Stigsgaard a ştiut să-i încarce pe actori cu aceea energie care-i motivează să dea totul pe scenă.
Lecţia daneză
Cristian Rigman, ca Prinţul Mîşkin, joacă rolul hârtiei de turnesol, menită să-i reveleze pe ceilalţi în ceea ce aceştia ar dori să ascundă. Nu-i uşor să joci un atare individ, să fii suficient de mlădios şi de credibil făcând-o, şi nici să întruchipezi crizele de epilepsie de maniera pe care am văzut-o la avanpremieră.
Ionuţ Caras, jucându-l pe Rogojin, reprezintă, poate, vârful de lance al spectacolului. Este adevărat că nu ne amintim de vreo interpretare slabă a acestuia. Însă arta actorului demonstrată la spectacolul de faţă tinde spre capodoperă, într-un rol pendulând între vitalitate brutală şi şovăiala cea mai dezorientată, până la prăbuşirea finală. Multitudinea de faţete şi nuanţele date persoanei întruchipate fac din rolul Parfion Rogojin o interpretare de referinţă pentru teatrul clujean din ultimii 22 de ani.
O prezenţă constant bună pe scenă o arată şi Ramona Dumitrean, foarte stăpână pe interpretarea Nastasiei Filipovna, femeia mereu prizonieră a propriei incapacităţi de a se elibera. Cruzime, indiferenţă, tandreţe deznădăjduită, mimare, autocompătimire sunt câteva staţii din evoluţia personajului, marcate cu energie şi talent de Ramona Dumitrean în prestaţia sa actoricească.
Din nou exactă şi foarte prezentă este Miriam Cuibus, de data asta jucând-o pe năuca generăleasă Epancina, mereu plutind la suprafaţa lucrurilor, mereu pe lângă înţelegerea esenţei momentului, alcătuire plină de viaţă chiar dacă nevizitată de inteligenţă, arhetipul unei clase măturate din istorie de Revoluţia bolşevică.
Anca Hanu conturează o Aglaie foarte atractivă dramaturgic, evoluând între cinism şi bunătate, punându-şi în valoare toate înzestrările actoriceşti, vocea nefiind ultima dintre ele. E aici un alt merit al regiei că a găsit, pentru majoritatea rolurilor, poli între care actorii să-şi construiască personajele, rezultând interpretări interesante şi împrejurarea că spectacolul nu are mâini moarte şi interpretări slabe. Acest lucru e valabil şi pentru Romina Merei, ca Adelaida, vădind şi nebănuite calităţi vocale, dar şi în cazul lui Petre Băcioiu, o apariţie mai redusă, dar nu mai puţin eficientă, ca Toţki.
Trebuie să-i amintim aici pe Matei Rotaru, conturând un Ganea abject, dar căruia ştie să îi redea şi umanitatea, un personaj pe care putem omeneşte să-l înţelegem, şi Silvius Iorga, amestec de fragilitate şi forţă, în rolul Ippolit.
Spaţiul şi energia
Scenografia lui Adrian Damian ne readuce în minte performanţele sale în domeniu, alături de Tudor Lucanu, pe când era student la actorie în Cluj. Propunerile sale, în special platforma oscilantă dar nu numai, permit ca, alături de eclerajul incitant, într-un singur spectacol, să trecem în revistă elemente de teatru realist, dar şi sugestii expresioniste, bucăţi de teatru simbolist, facilitând soluţii regizorale care menţin atenţia publicului în alertă.
Meritul revine şi dramatizării, semnate de aceeaşi Anna Stigsgaard şi de Ştefana Pop Curşeu, pentru modelarea textului original spre o premisă a unui spectacol care, alături de Biloxi Blues- regia Cristian Nedea şi de Insula- regia Ada Milea, se constituie în punctele forte ale repertoriului Teatrului Naţional Cluj Napoca.
Despre Idiotul, regia şi interpretările actorilor, ar merita scris pe zeci de pagini, ceea ce depăşeşte cu mult anvergura unui material destinat Internetului. Ca atare, putem doar să recomandăm, pe deplin liniştiţi, acest spectacol tuturor celor pentru care calitatea a rămas un atribut esenţial.
Teatrul Naţional Cluj Napoca
Idiotul,
regia: Anna Stigsgaard,
cu: Cristian Rigman (Prinţul Mîşkin), Ionuţ Caras (Parfion Rogojin), Ramona Dumitrean (Nastasia Filipovna), Miriam Cuibus (generăleasa Epancina), Anca Hanu (Aglaia), Romina Merei (Adelaida), Petre Băcioiu (Toţki), Matei Rotaru (Ganea), Silvius Iorga / Cristian Grosu (Ippolit),
scenografia: Adrian Damian,
avanpremiera 29 septembrie 2012, premiera 4 octombrie 2012.
Foto: © Nicu Cherciu