Comedy Cluj - International Film Festival 2012 (II)

O veche şi bună distincţie între filmul de artă şi cel comercial era făcută, pe la 1900, de societatea "Le Film d'Art" a fraţilor Lafitte. Pentru ei, filmul de artă însemna producţie cinematografică de calitate, indiferent de temă şi stil, adică reversul ingratului cinema de bâlci din acei ani. Presupunea un casting de vedete din lumea teatrului şi subiecte din literatura clasică, aşa încât la "marea cultură" să aibă acces şi publicul larg. Nu era vorba de caracterul experimental şi exclusivist al filmului de artă, în felul în care e înţeles azi.
 
Mergând pe această idee, poate ar fi bine să ştim că filmele care distrează, deci "de divertisment", nu sunt mai prejos decât cele "serioase", cât timp sunt bine făcute şi îşi ating scopul în limitele genului lor. Deci, dacă vorbim de calitatea execuţiei, atunci mare parte din filmele festivalului Comedy Cluj, la care s-a râs şi care probabil pe mulţi intelectuali i-au lăsat reci, au fost artă în sens legitim. Că e artă bună sau mai puţin bună, asta deja e altceva. Iată încă două exemple de la Comedy Cluj, bune de luat în calcul.
 
Une vie de chat / O pisică la Paris (r. Jean-Loup Felicioli, Alain Gagnol, Franţa - Olanda - Elveţia, 2010). Una dintre prejudecăţile legate de animaţie spune că desenele sunt pentru copii. Da, unele. Multe altele, în schimb, printre care şi Une vie de chat, sunt lucrate în aşa fel încât întreg conţinutul lor să corespundă unei atenţii mature şi să placă prin subtilităţi. Cazul filmului semnat de Felicioli şi Gagnol, pentru care au primit o nominalizare la Oscar în 2012, trădează mai degrabă un fel de drum pe jumătate făcut, între a plăcea copiilor şi adulţilor. Este, cred, ceea ce l-a făcut prea accesibil şi prea puţin subtil - o combinaţie pe care nu poţi fi foarte sigur şi pentru care orice calificativ critic e vag şi pueril: un film "frumos", o regie "curată".

Totuşi, frumuseţea şi curăţenia descriu, poate, cel mai bine felul în care evoluează povestea - o pisică duce o viaţă dublă, între a fi partenerul de aventuri al unui hoţ profesionist şi, pe de altă parte, a o salva pe stăpâna ei, o fetiţă de doar câţiva ani, din mâinile unor gangsteri. E multă acţiune, e şi multă atmosferă, cu picături de suspans credibile şi bine evoluate, care impun un ritm narativ copiat parcă din filmele poliţieneşti ale anilor '70. La construcţia atmosferei contribuie şi decorurile, în culori tari şi puţine, cu linii frânte şi intenţionat deformate care au atingere cu lumea cubismului. O amprentă aparte a filmului e dată, totodată, de chipurile caricaturale ale personajelor, generând expresii precise. Vizual, filmul face o întoarcere de 180 de grade în faţa lumii 3D şi apără tradiţia desenului bidimensional, semnificativ nu prin efecte, ci prin stil. Umorul e conţinut în replici, se face uz până şi de sarcasm, însă acest nivel de discurs, adresat evident maturilor, pierde din forţă din cauza poveştii simpliste, chiar previzibile. Dar rămâne, în ciuda acestor mici inadecvări, un film de animaţie deştept şi plăcut.

Comme un Chef / Bucătarul (r. Daniel Cohen, Franţa, 2011). Filmul lui Cohen poate fi pentru comedia franceză (dar nu numai) ceea ce Une vie de chat e pentru lumea desenului animat: un mic exemplu de divertisment frumos. Avem în primplan un tânăr şomer, sclipitor ca talent într-ale bucătăriei, dar care-şi iroseşte şansele prin faptul că, la fiecare job, face numai ce vrea. Norocul şi, totodată, pacostea lui e când devine ajutorul de bucătar al maestrului Lagarde (Jean Reno, într-un rol de dur inofensiv, delicios de comic), cu care trece prin foc şi sabie.
 
În ciuda atmosferei alerte, povestea se menţine la un nivel de linearitate şi simplism ce denotă mai degrabă un fel de uşurătate scenaristică, decât excelenţă comică. Dar e un compromis inevitabil în faţa umorului comediei de situaţie, care, indiferent că e teatru sau film, necesită efecte rapide şi exclude profunzimile şi pauzele. Narativ, filmul e dinamic şi iute, în spirit latin, dozând energii mari pe aproape fiecare replică. Dialogul sare dintr-o stare în alta, personajele se individualizează net iar umorul devine, astfel, o chestiune de ritm, de viteză. De fapt Comme un Chef cultivă o viteză a schimbului de replici şi a ciocnirii de comportamente pe care doar autorii francezi, italieni şi spanioli o au, în special în cinema. De văzut pentru umorul viu, pentru noua figură de actor comic în persoana lui Michaël Youn şi pentru comicul lejer, imprevizibil, filmul lui Daniel Cohen poate fi oricând o seară bună de cinema. Până şi pentru scepticii care, în mod programatic, nu vor să râdă la filme "uşoare".
 
Cam atât, în rânduri puţine, despre Comedy Cluj 2012. Închei prin a saluta ideea mai mult decât înţeleaptă a organizatorilor de a fi invitat, în festival, spectacolul Absolut! al Teatrului ACT, în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureş. Fără să fie film, spectacolul a exprimat, totuşi, ca o emblemă nobilă esenţa întregului festival: umor şi cultură.