Filmul lui Dumitru Budrală, Satul de demult, e o panoramă de patruzeci de minute asupra obiceiurilor populare de pe teritoriul României şi asupra construcţiilor inginereşti populare din secolul al nouăsprezecelea şi din prima parte a secolului douăzeci. Însă punctul de plecare în explorarea tradiţiilor e prilejuit de survolarea patrimoniului Muzeului Civilizaţiei Tradiţionale Populare Astra din Dumbrava Sibiului. Altfel spus, proiectul acesta e ca un clip consistent de (auto)promovare a intenţiilor instituţiei Astra. Incursiunea în interiorul complexului muzeal e filmată în HD, în film sînt montate şi imagini de arhivă foto şi video, toate acestea fiind însoţite de o lectură explicativă din off.
Fiind vorba despre imaginea satului de demult şi despre teritoriul României, poate că era firesc să fie aduse în faţa publicului informaţii care privesc mai multe comunităţi, sau şi alte comunităţi de pe teritoriul ţării, altele decît cele româneşti din Transilvania. În afara unor referiri pasagere la comunitatea lipoveană din zona Brăilei (o comunitate cuminte şi sigură din punct de vedere al angajamentului social, astfel că, în fapt, referinţa de pe ecran e cît se poate de ineficace în sprijinul ideii legate de teritoriul României şi în acoperirea unităţilor muzeului - o ramură a instituţiei priveşte etnografia universală, o alta vorbeşte despre arta populară săsească), povestea e concentrată în jurul elementelor româneşti transilvănene. Satul de demult e ca un reportaj de televiziune, în care sînt montate unele filmări artistice (travlinguri în linii curbe, scurte, pasaje de trecere, precum mişcările corporale unduitoare ale unui balerin iscusit) şi care - din cauza eludării celorlalte comunităţi transilvănene importante, cum sînt cea maghiară şi cea germană - are iz naţionalist.
Programul scurt de ieri mi-a prins tare bine după un drum istovitor, ai cărui ultimi şaizeci de kilometri i-am parcurs în trei ore. Un accident a sugrumat traficul pe vreo douăzeci-treizeci de kilometri, apoi traversarea oraşului Sebeş a fost infernală. Singurele semne cît de cît bune se află pe partea stîngă a drumului dinspre Sebeş spre Sibiu, unde munca la autostradă capătă forme din ce în ce mai precise. Totuşi, e o întreprindere ce ar fi trebuit să fie în picioare de cîţiva ani buni, deja. Ţara ar fi arătat ceva mai bine (măcar din punct de vedere publicitar), un lucru pe care îl constat cu amuzament de fiecare dată cînd traversez cei patruzeci şi patru de kilometri de autostradă din Gilău pînă în Turda.
Astăzi încep proiecţiile în masă în cadrul festivalului, aşa că mîine va fi o poveste cu mai multe titluri discutate. Voi urmări în special Competiţia Românească şi, dincolo de aceasta, ceea ce reuşesc să prind din întrecerea Internaţională.