Cîştigătorul marelui premiu al festivalului, Premiul Astra 2012, a fost filmul polonez Phnom Penh Lullaby. E povestea unui israelian care porneşte spre Asia în căutarea liniştii şi a iubirii. Ajunge în Cambodgia, unde va trăi din ceea ce cîştigă din tarot, alături de Saran, o femeie khmeră împreună cu care are două fete. Saran fusese căsătorită cu un occidental şi mai avea trei copii din relaţiile anterioare (dintre care unul murise, după cum vom afla pe parcurs), copii pe care îi lăsase în grija părinţilor săi, la ţară. Filmul înfăţişează modul în care idealul călătoriei în Orient se sfarmă odată ce se loveşte de realităţile sociale locale (unele preferabile războaielor purtate de Israel, după cum va spune personajul filmului, Ilan).
Totuşi, cînd afirm lucrul acesta, cuprind într-o expresie clişeu o serie de fapte care, pe ecran, niciun moment nu sînt clişeatice. Toată relatarea lui Pawel Kloc e reţinută, de o non-agresivitate dezarmantă (nicio clipă camera nu aruncă spectatorului în faţă, violent, precum la ştiri, dramele sociale locale), care scoate din convenţional - şi te face să simţi, uneori, că urmăreşti un film de ficţiune - situaţiile reţinute de autor. Sînt lungi pasaje de trecere, în care personajele călătoresc pe rîul Mekong spre satul părinţilor lui Saran, în care camera încearcă să prindă în noapte apariţiile de pe mal... Observăm o femeie care spală haine, pe altcineva că ancorează o barcă pescărească, într-o atmosferă în care totul pare fantomatic, ireal, o atmosferă thriller-horror, cu toate că ştii că numai despre aşa ceva nu e vorba.
Apoi sînt toare relatările suprinse cu coada ochiului, din care afli că o partidă de sex costă 20 de dolari şi că poate urca pînă la 100 de dolari dacă e vorba de sex oral cu o puberă sau chiar cu o copilă de vîrstă mult mai fragedă. După care te loveşti de temerile lui Ilan, care simte că Saran ar fi capabilă să-şi vîndă fiicele unor reţele care pregătesc fetele pentru prostituţie. Relaţia lor, în care el simte că nu este iubit, ci Saran urmăreşte doar să pună mîna pe bani (ea are grijă să îi amintească faptul că fostul ei soţ dădea constant sume importante de bani părinţilor ei si avea grijă şi de ea, astfel că ea chiar îi înţelegea escapadele sexuale plătite; pe cînd el nici măcar de ea nu are grijă cumsecade), astfel că nu vrea să se căsătorească. Pe de altă parte, ea îl ameninţă cu moartea şi îi spune că stă cu ea doar ca să aibă parte de partide de boom-boom gratuite. E un film special, într-un fel e opusul încercării de a face film documentar cu mijloacele filmului de ficţiune. Ceva ce trebuie văzut, cu orice preţ!
Filmul acesta a fost proiectat în Competiţia Internaţională şi i-a fost acordat Marele Premiu al Festivalului. Premiul Competiţiei Internaţionale l-a luat un proiect suedez, He's the One to Blame, realizat de Maria Kuhlberg. Unchii Mariei, Aldo şi Carmine, au fost în conflict încă din copilărie. Au trecut prin greutăţi mari, tatăl lor plecat la muncă în Suedia după Război (în urma unui acord semnat de cele două ţări), unde le era promis paradisul, copiii - cei doi băieţi şi o fată - au rămas acasă ani de zile cu o mamă din ce în ce mai depresivă. Cînd reuşesc să se mute în Suedia cu toţii, apar alte probleme. Statul suedez nu le asigură o casă, copiii sînt daţi în plasament pentru o perioadă bună de timp. Odată ce reuşesc să se pună pe picioare, apar alte probleme, generate de un tată chefliu şi violent. Aldo, cel mai mare dintre copii, încearcă să fie un pol al echilibrului, Carmine e un răzvrătit, renunţă la şcoală şi, după un furt, va ajunge la închisoare. Un loc în care va petrece mulţi ani, pentru diverse fapte.
Aldo şi Carmine nu şi-au mai vorbit de mai bine de un deceniu. S-au ameninţat cu moartea, asta după ce, din tinereţe, s-au încăierat ori de cîte ori au avut ocazia. Relaţia lor tumultoasă afectează familia Mariei, filmul de faţă fiind încercarea sa de a relata istoriei familiei, o relatare-terapie prin intermediul căreia speră să îi reconcilieze pe cei doi unchi, trecuţi acum de şaizeci de ani. E un film cu eliberare treptată, în care cumulul de informaţii umanizează personajele şi în care, la final, binele şi răul nu mai sînt atît de uşor de stabilit şi vina nu mai poate fi atribuită fără reţineri vreunei persoane.
În Competiţia românească au fost răsplătite şi Noosfera şi Cheltuieli comune. Doar că premiile - judecînd după numele pe care îl poartă - cred că ar fi fost mai potrivit să fie acordate invers. Noosfera a primit o distincţie acordată celei mai bune reprezentări a realităţilor româneşti, chiar dacă e un film românesc ce vorbeşte despre un român anume, despre viaţa sa şi mai puţin despre România în genere. Iar Cheltuieli Comune, chiar dacă e un film belgian care vorbeşte despre realităţile româneşti (viaţa la bloc), a primit premiul Competiţiei româneşti.
Începînd cu această ediţie, Astra devine un festival anual. Acest fapt e binevenit şi cred că va da consistenţă proiectului sibian. Anul viitor Astra va sărbători douăzeci de ani de existenţă şi treisprezece ediţii de festival.