Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Astra Film Fest 2012 - Ziua a doua


octombrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Festivalul Astra începe în fiecare dimineaţă cu o sesiune de vizionări dedicată copiilor. La orele la care eu mă trezesc, din camera în care sînt cazat - în hotelul de lîngă Casa de Cultură care găzduieşte festivalul, îi văd pe copii aliniaţi, aşteptînd să intre la calupurile de How it\'s Made realizate de Discovery Channel.
 
Primul film văzut ieri, marţi 16 octombrie 2012, a fost Back in the Square al cehului Petr Lom. Autorul a filmat vreme de zece luni în Egipt, urmărind - prin prisma a cinci personaje - să descopere mutaţiile care apar în societatea egipteană după prăbuşirea regimului Mubarak. În timpul acestei cercetări a descoperit în presa locală o poveste simpatică. Pentru a onora importanţa pe care a avut-o acest instrument de comunicare online în revolta din ţara sa, un domn a dat numele Facebook fiicei sale. Lom a încercat să descopere familia respectivă şi - pentru că istoria aceasta era paralelă celei care încerca să surprindă transformarea Egiptului, dar, totuşi, era una deosebită din punct de vedere sociologic - a ales să aşeze imaginile reprezentative ale acestei căutări într-un scurtmetraj prezentat în debutul proiecţiei. Scurtmetrajul contrastează cu cercetarea largă întreprinsă de Lom.
 
Lejeritatea raportării persoanelor chemate să-şi exprime părerea despre ideea de a numi pe cineva Facebook, finalul căutat, înscenat (cîteva cupluri, în glumă, îşi asumă identitatea familiei în care s-a născut fetiţa respectivă şi discută despre importanţa acordării acelui nume cu o seriozitate prefăcută), sînt în contrast cu faptele pe care le vom descoperi puţin mai tărziu, ceea ce, pe de o parte, nu e cel mai onest lucru din partea autorului. Scurtmetrajul ar putea fi considerat un punct de referinţă în receptarea următoarei istorii. Distanţa, contrastul dintre ele sînt atît de mari încît istoriile prezente în lungmetraj ar putea naşte în spectator o suită de şocuri dramatice care ar putea abate gîndirea celui din urmă dinspre o raportare distantă la cele de pe ecran, una care să lase loc înţelegerii raţionale a fenomenului Tahrir Square, spre o receptare dramatică a celor de pe ecran, una care poate trezi în spectator reacţii de tipul dinte pentru dinte.
 
Lungmetrajul înfăţişează abuzurile noii puteri militare din Egipt - un tînăr e arestat pentru că a criticat pe blogul personal modul în care armata se raportează la popor; o tînără încearcă să se occidentalizeze în ceea ce priveşte prezenţa socială, expunîndu-se la riscuri; o altă fată e arestată şi supusă la percheziţii umilitoare şi e obligată de autorităţi să facă un control medical pentru a-i fi validată virginitatea; un băiat care îşi cere drepturile în Cairo (avea o mică afacere în zona piramidelor, oferind turiştilor posibilitatea de a explora zona respectivă călare) e confundat cu un simpatizant al regimului Mubarak şi e bătut crunt de manifestanţi, apoi e la un pas de a fi executat de militari; un şofer de taxi trece prin torturi extreme odată ce e arestat de autorităţi (în mod abuziv). Bucuria tinerilor prezenţi în piaţa Tahrir e imensă, căderea lui Mubarak aduce speranţă, însă la un an după instalarea noii conduceri, situaţia nu e deloc roz. E o tranziţie care înalţă multe semne de întrebare cu privire la speranţele democratice ale demonstranţilor, iar acest fapt e bine subliniat în demersul lui Lom.
 
Vanina Vignal vrea să realizeze un film-memoriu cu şi pentru prietena ei, Ioana. Cele două femei s-au cunoscut imediat după Revoluţie, iar de atunci Vanina a petrecut multă vreme în familia Ioanei, de multe ori cu o camera de filmat în mîini. Filmul prezentat la Astra, După tăcere... prezintă legăturile Ioanei cu regimul comunist, istoria familiei sale sub regimul comunist şi încercările sale de a se debarasa de reziduurile acumulate în timpurile respective. E un proiect ultra-personal, construcţia sa e sentimentalistă, autorul proiectului, Vanina Vignal, fiind mai degrabă un călău al fostului regim din România, nu un cercetător interesat să observe modul în care o conştiinţă - a Ioanei - încearcă să facă faţă neplăcerilor şi plăcerilor (dacă au existat) trăite în acea epocă. Fiindcă prin film, dintru început, - aşadar dincolo de relatările Ioanei, dincolo de raportarea sa care este cît se poate de legitimă - răzbate un aer deja dezaprobator, valoarea documentară a acestui proiect scade. Rămîne, totuşi, ceva semnificativ. Modul în care funcţionează mintea umană în timp, faptul că istoria personală, odată ce se sedimentează în memorie, capătă o imagine clişeatică, destul de comună. Atunci cînd judecă regimul Ceauşescu, Ioana expunea o serie de judecăţi prefabricate, cele mai uzitate care ne vin în minte cînd ne gîndim la Ceauşescu. Finalul mai repară ceva din ţinuta acuzatoare a peliculei, prin faptul că Ioana încearcă să arate că acum nu e mult mai bine decît atunci, factorii majori care au dus la revolta populară - frigul, foamea - fiind şi acum vizibili la tot pasul în societatea noastră.
 
Fuga din rai este un proiect semnat de Stelian Tănase. O docu-dramă cu temerari şi securişti, construită pentru a distra publicul, un Despre oameni şi melci cu Amintiri din Epoca de Aur. Filmul prezintă două istorii, a unor bărbaţi din Caraş-Severin care au încercat să însceneze o nuntă în Orşova prin intermediul căreia să reuşească să treacă graniţa la sîrbi şi a unei familii care a reuşit să zboare din Arad în Austria cu un avion de mici dimensiuni, ce nu a fost detectat de autorităţile române sau maghiare. În prima parte persoanele care au pus la cale nunta îşi împărtăşesc amintirile, ele fiind sursa pornirii unei ample reconstituiri cu actori, filmată în tentă gri-maronie şi supralicitată cu o piesă care anunţă singura soluţie posibilă, fuga din rai(ul ceauşist), la noapte, o piesă repetată obsesiv. Autorul urmăreşte discuţiile personajelor sale din spatele camerei, în studio, dar poposeşte cu ele şi în spaţiul în care e organizată reconstituirea dramatică, caz în care secvenţele aduc aminte de ceea ce se petrece în La nuit americaine. Nu e un film pe care îl pot recomanda şi tipul acesta de demers nu cred că e prea onest dacă e să discutăm din punct de vedere etic privirea pe care o are autorul asupra vieţii personajelor aduse în faţa aparatului de filmat. Dacă realitatea nu le-a transformat viaţa în circ după pedeapsa pe care le-a dat-o regimul comunist (vorbesc despre persoanele prezente în prima parte a filmului), e păcat că o face tocmai cinematograful.
 
Vorbitor este un proiect semnat de Radu Muntean şi Alexandru Baciu şi produs de HBO, tot în ideea de a distra publicul, doar că, în acest caz, lucrurile sînt realizate cu decenţă. Filmul nu urmăreşte în amănunt cazurile prezentate, ci, mai degrabă, încearcă să evidenţieze o anumită stare de fapt: aceea că iubirea este un liant şi un paliativ puternic pentru persoanele care şi-au pierdut libertatea. Anumiţi oameni - majoritatea celor pe care îi vedem pe ecran sînt închişi pentru omor - îşi găsesc echilibrul în iubiri relativ virtuale (întreţinute de speranţe împărtăşite prin scrisori şi de vederi pasagere, la vorbitor, şi, în unele cazuri mai fericite, din vizite conjugale de cîteva ore) şi se umanizează profund odată ce îi încearcă aceste sentimente. Pînă la urmă, pare că Beatles au avut dreptate cînd au spus că all you need is love, lucru pe care filmul încearcă să îl evidenţieze neforţînd lucrurile - dramatic sau comic - mai mult decît o fac înseşi persoanele care vin în faţa aparatului de filmat.




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2012


0 comentarii

Spacer Spacer