Nu, răspunsul nu stă în numele actorului care joacă rolul principal, englezul de numai 26 de ani Robert Pattinson, a cărui consacrare (?) în deloc apetisanta The Twilight Saga i-a făcut pe mulţi cinefili să primească cu mirare distribuirea sa într-un film de Cronenberg. E drept, Eric Parker (eroul multi-miliardar jucat de Pattinson) e omul în jurul căruia se învârte fiecare cadru din Cosmopolis şi o eventuală prestaţie slabă a sa ar fi putut trage în jos toată construcţia cinematografică. Nu e însă cazul. Pattinson nu joacă nici rău, nici bine, ci prestează mai degrabă într-o notă constant mediocră. Problema nu e cum joacă britanicul, ci ce joacă. Mai exact, ce şi cât spune.
Pentru că Parker vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte. Uriaşe cantităţi de cuvinte ce se prăvălesc peste capetele bieţilor spectatori ce încearcă cu disperare să găsească un sens în emanaţiile sonore ale eroului. Unele lucruri sunt simple şi clare: omul e un miliardar de siliciu, un geniu care şi-a construit imperiul financiar exclusiv pe bază de speculaţii bursiere având în spate sofisticate sisteme matematice, un fel de Gates / Zuckerberg al marii finanţe pentru care banul nu are absolut nici o valoare, un cetăţean de secol XXI al cărui spaţiu vital e plin cu vid, un ins ros de plictis şi care preferă unui glonţ în propria-i ţeastă un soi mai rafinat de sinucidere, bazat auto-expunerea în străzile înţesate de furioşii săraci ai marilor oraşe.
Dar toate astea se citesc cu uşurinţă şi repeziciune pe ecranul impecabil pictat şi luminat de cuplul Cronenberg & Suschitzky. De ce e atunci nevoie ca ele să fie ambalate în infinite episoade de filozofare delirantă pe care le livrează camerei personajul principal? Poate pentru ca şi noi, cei din sală, să ne umplem deplin de non-sensul vieţilor de pe ecran? Să percepem absurdul îngurgitând uriaşe porţii de replici junk? Bizară decizia a duo-ului Cronenberg & DeLillo.
Există, totuşi, şi porţiuni care scapă falimentarei reţete de mai sus. De pildă, personajul soţiei lui Parker (Sarah Gadon) reuşeşte, atât vizual, cât şi textual să deseneze convingător un portret al căsătoriei de care Ionesco însuşi ar fi mândru. Mariajul Parker-ilor aduce întrucâtva cu deliciosul menaj Christian Bale - Drew Barrymore din American Psycho. Mai există şi personajul feminin al "consilierului teoretic" al lui Parker, ale cărui filozofeli au sens, miez şi cinism, ca şi eroul Giamatti, care reuşeşte, în câteva replici bine tupilate printre multe bălării, să ofere cam singurul episod de emoţie al filmului.
Un rateu de zile mari ce a umbrit, într-o oarecare măsură, debutul excelent al festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2012. Avem parte, din nou, de o săptămâna cu totul specială, în care micul trotuar din faţa cinematografului Studio rezistă cu greu asaltului sutelor de bucureşteni care chiar fac coadă la cultură!