Familia Moschitz avea nevoie de o dădacă. Se prezintă pentru slujbă Aurica, o tînără doamnă plecată ilegal din Basarabia. Acesta e un fapt prealabil istoriei cuprinse în documentar, un fapt care se petrecea prin 2003. Aurica e angajată de familia Moschitz, iar reporterul de televiziune Ed află, în timp, faptul că Aurica a lăsat acasă doi copilaşi, în grija soţului, şi că nu are acte de şedere în Austria. Ceea ce îl determină să realizeze un reportaj despre condiţia imigrantului ilegal, în care cuprinde cazul Auricăi şi al altor persoane aflate în aceeaşi situaţie. După o primă călătorie în Moldova, Moschitz hotărăşte să extindă proiectul. După opt ani de filmări, istoria celor trei femei din Basaraba cuprinse în proiect va deveni filmul de faţă.
Un film al cărui dramatism e greu de cuprins în cuvinte. Sărăcia lucie din zona rurală moldovenească din care au plecat cele trei femei, şcolile mizere, copiii sfîşiaţi de dorul şi lipsa părinţilor plecaţi. Groaza acestora din urmă legată de faptul că ar putea fi condamnaţi de copii pentru că i-au fost lăsat să crească singuri sau legată de faptul că oricînd pot fi prinşi de poliţie şi expulzaţi, ceea ce le va reduce speranţele spre mai bine. Una dintre mame reuşeşte să se întoarcă acasă după şapte ani de absenţă. O alta revine după trei-patru ani, iar venirea ei declanşează o dramă şi mai mare. Istorii despre iubiri înăbuşite, despre relaţii pierdute, despre căutări, speranţe şi moarte, despre visuri şi despre realitate. Am ieşit năucit de la film. La final, Ed Moschitz a spus că va proiecta documentarul în Parlamentul European în luna decembrie. Filmul va fi prezent şi pe ecranele româneşti în curînd, cel puţin în cîteva proiecţii organizate în oraşele mari ale ţării.
Am văzut şi cîteva scurtmetraje studenţeşti ieri. Între ele s-a remarcat filmul Skolliales, un proiect norvegian filmat în Islanda. Un film în care sînt urmăriţi cinci bărbaţi de peste şaizeci de ani, vulpologi, după cum se caracterizează ei ironic. Cei cinci trăiesc într-o zonă sălbatică a Islandei, unde protejează raţele sălbatice de imixtiunile vulpilor în buna desfăşurare a vieţii lor. Scopul activităţii bărbaţilor e strîngerea de puf de raţă sălbatică pentru a-l vinde fabricanţilor de plăpumi. Cei cinci magnifici patrulează zilnic prin spaţiul respectiv şi adună puful existent în cuiburile de raţă abandonate. Pe de altă parte, dacă găsesc un cuib folosit care are nevoie de o recondiţionare, se vor ocupa şi de asta. Un quest lent în care descoperi treptat viaţa şi îndeletnicirea celor cinci bărbaţi din nordul sălbatic.
Ziua de ieri a inclus şi două proiecţii în cadrul unui portret omagial dedicat cineastului Laurenţiu Damian. Am asistat la prima proiecţie (din cele două programate), a exerciţiului experimental Corpus. O elegie orfico-platonico-ortodoxă ridicol de pretenţioasă. O voce plîngăcioasă recită versuri din Ana Blandiana sau Nichita Stănescu, în timp ce pe ecran urmărim o serie de capitole în care imaginile caută să exemplifice textele care vorbesc despre trup sau despre relaţia trup-suflet. Rezultă o poveste despre corpul care creşte, doare şi moare, apoi putrezeşte, dar pe care, totuşi, sufletul ajunge să-l îndrăgească fiindcă e corpul în care stă. Uneori cadrul e împărţit în două (o trimitere la Warhol, poate, din Chelsea Girls), în stînga e un ecran pe care vedem citate din Bergman sau Gus Van Sant, în dreapta sînt diverse dansuri şi contorsionări corporale. Într-o epocă în care există Marina Abramovic, Matthew Barney, Nobuioshi Araki, sau la aproape patruzeci de ani după Salo al lui Pasolini, după tot discursul despre corp care pleacă de la Descartes, Locke şi Berkeley şi traversează filosofia modernă şi contemporană pînă la Foucault, să oferi o astfel de poveste a corpului, într-o astfel de prezentare, e ca şi cum ai recita cu aplomb romantic poezia trubadurilor într-o oglindă şi ai crede că faci artă contemporană.