Cristian Mungiu, care a filmat sub radar iarna lui 2011 (ştiind să întoarcă în favoarea sa necazul ninsorilor abundente, căci acţiunea filmului se petrece spre Paşte), s-a gândit la toate, inclusiv la faptul că jurnaliştii nu trebuiau să ştie dinaintea proiecţiei ce e cu filmul său.
Nu transpirase nimic în afara unui scurt sinopsis oficial şi a unui teaser de 20 de secunde lansat pe youtube acum patru zile din care - deoarece în cadru îndepărtat nişte maici cară ceva pe umeri, prin zăpadă şi în zgomot de clopote -, nu se înţelegea mare lucru. Sala a fost plină la prima proiecţie, desfăşurată de la ora 20, ora României. Caietele de presă au ajuns în mâna jurnaliştilor de-abia după film, când aceştia au ieşit mai degrabă muţi din Sala Debussy - de aceea, probabil, aplauzele nu au fost extrem de entuziaste şi nici îndelungate.
După dealuri nu e genul de film care să te facă să exulţi de bună dispoziţie, ca The Artist. Cele două ore şi jumătate nu trec greu, dar sunt suficiente pentru a construi gradat un fel de Moartea domnului Lăzărescu la feminin, cu un final care se apropie de Poliţist, adjectiv sau de Aurora, dar care se integrează perfect în universul tematic deschis de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
Sunt multe legăturile cu deja clasicul 432. Din nou, povestea stă pe prietenia dintre două fete (interpretate de excelentele debutante în lungmetraj Cosmina Stratan şi Cristina Flutur), dar relaţia lor e mai complexă, iar centrul de greutate se deplasează subtil de la una la alta.
"Cine e personajul principal?", te poţi întreba încă din primul cadru al filmului când urmăreşti din spate o tânără mergând printre două trenuri, singură împotriva unei mulţimi de oameni care vin din sens opus.
Trimiterile la 432 nu sunt întâmplătoare. Dacă romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran, care au inspirat scenariul lui Cristian Mungiu, prezentau faptele petrecute la Tanacu cu maximă obiectivitate, După dealuri e mai tranşant. Dar nu enunţă vreo acuzaţie. Totul e în ochii Cosminei Stratan, cea care o joacă pe Voichiţa, şi pe care Alina, prietena ei din orfelinat, o vizitează la mănăstire, de-abia întoarsă de la muncă din Germania.
După dealuri înseamnă poate o altă lume decât cea descrisă de film - una unde se vând terenuri, unde se dau paşapoarte, unde sunt spitale cu medici mai mult sau mai puţin pricepuţi, mai mult sau mai puţin devotaţi. În lumea în care trăiesc personajele şi pe care Mungiu o construieşte cu multă grijă regulile sunt altele.
Titlul pare plat până vezi filmul. De fapt, el te duce cu gândul la bancul cu blondele aflate de-o parte şi de alta a unui râu: "Nu te supăra, cum pot ajunge pe partea cealaltă?" / "Dar eşti deja pe partea cealaltă." Nu ştii care e partea cealaltă, de care parte a dealului te situezi pentru că adevărul nu e unic, iar filmul te face să vezi asta cu multă inteligenţă (spre deosebire, de pildă, de filmul lui Jacques Audiard, De rouille et d'os, prezentat ieri).
La care parte cealaltă se referă filmul? La lumea noastră profană? La lumea celor care aleg să îşi petreacă viaţa la mănăstire? La lumea celor crescuţi în orfelinate? La lumea celor care sunt singuri, părăsiţi, speriaţi, daţi la o parte? La lumea celor care nu se simt acasă nicăieri? La lumea celor indiferenţi sau la lumea celor care suferă din pricina indiferenţei celorlalţi?
Acest text nu e o cronică de film. Sunt câteva idei pe care le scriu repede, imediat după proiecţie. Dar filmul are nevoie să se aşeze. E pe cât de puternic, pe atât de discret, de rafinat în modul în care foloseşte realitatea. Vezi asta şi din cadrele unde apar mai multe personaje şi care reiau stilistica Cinei cele de Taină din 432.
Nu faptul că sunt picturale e impresionant, ci felul în care aparatul de filmat condus de Oleg Mutu îşi alege întotdeauna o singură persoană pe care s-o pună în evidenţă într-un grup. Aceasta nu e niciodată cel care vorbeşte, ci e mereu cel care ascultă, cel care priveşte - şi Mungiu şi-a învăţat actorii să privească fără să-şi plece ochii.
Pe rând, fiecare personaj devine interesant pentru aparatul de filmat în tăcere - aşa cum şi filmul trebuie interpretat. Adică în linişte, nepătimaş. Cred că filmul e, din multe puncte de vedere, mai bun decât 432, poate şi pentru că e mai subtil. Dar e la fel de greu de sensuri pentru că abordează printre altele şi tema dificilă a credinţei. Iar Mungiu probabil ştie ce spune când declară în interviul din caietul de presă că se aşteaptă ca filmul să fie perceput în mod diferit acasă şi în străinătate.
"După dealuri e pentru mine, înainte de toate, un film despre iubire şi despre liberul arbitru, mai ales despre felul în care iubirea poate apropia conceptele de Bine şi de Rău. Majoritatea celor mai mari greşeli din această lume au fost comise în numele credinţei şi cu convingerea absolută că serveau o cauză bună", declară regizorul într-un statement.
Şi tot el continuă: "Lucrând la film, am citit cu atenţie lista păcatelor inventariate de Biserica Ortodoxă. Sunt multe (464!) şi, când le citeşti, nu ai a-ţi pune întrebări. Totuşi, există un păcat care nu e pe listă şi care e de departe subiectul despre care doream să vorbesc cel mai mult în film - păcatul indiferenţei."
O premieră cu mulţi invitaţi
În mod inexplicabil, premiera filmului După dealuri nu are loc în 19 mai 2012 seara, aşa cum se cade pentru un regizor care are un Palme d'Or acasă, ci după-amiază, pe zi.
Cu cine a venit Cristian Mungiu la Cannes? Iată lista completă: actorii Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Dana Tapalagă, Valeriu Andriuţă, Cătălina Harabagiu, Gina Tandura şi Victoria Agache, monteurul Mircea Olteanu, inginerul de sunet Cristinel Şirli, coproducătorul Bobby Păunescu, producătorul delegat Tudor Reu şi directorul de film Adrian Moroca.
Alături de ei, vor urca treptele Palatului Festivalului coproducătorii Pascal Caucheteux şi Gregoire Sorlat (Why Not Productions), Vincent Maraval (Wild Bunch), precum şi fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne (Les Films du Fleuve). La conferinţa de presă care are loc mâine, 20 mai 2012, de la ora 13.30 (ora României) vor fi prezenţi regizorul şi producătorul Cristian Mungiu, actorii Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă şi Dana Tapalagă.
În materialul video pe cale să fie ataşat şi pe care l-am înregistrat în cursul zilei de 18 mai, vorbesc despre Reality de Matteo Garrone (prezentat în Competiţia Oficială), Madagascar 3: Europe's Most Wanted de Eric Darnell, Tom McGrath şi Conrad Vernon (prezentat în Selecţia Oficială în afara competiţiei) şi Le film anniversaire: Une journee particuliere de Gilles Jacob (Selecţia Oficială).