În acest prolog ce nu acoperă mai mult de zece minute de peliculă, se găseşte cheia celor aproape două ore de film care urmează. Prima întâlnire dintre cei doi stabileşte esenţa poveştii. Amuşinarea reciprocă se produce aproape instantaneu. Acoperită de sânge, dar încă posesoare a unui chip plictisit, Stéphanie recunoaşte în Ali un soi de putere esenţială de care se simte atrasă în chip violent. Melanj misterios de mascul necioplit şi bărbat protector, Ali presimte în Stéphanie un soi de femelă dintr-o specie capabilă să îl excite mai mult decât sexual, pe care nu ştie exact cum s-o îmblânzească, dar căreia ar mai dori să-i dea, din când în când, târcoale. Ciocnirea dintre cei doi e, de fapt, ciocnirea instinctelor animalice din două exemplare umane peste care pojghiţa de civilizaţie de secol XXI n-a apucat să se aşeze. Şi la fel cum puştiul şi tânăra din Le gamin au vélo-ul fraţilor Dardenne, parte din acelaşi regn dominat de viscere şi emoţii ne-raţionalizate, recunoşteau unul în celălalt şansa de supravieţuire, în acelaşi fel şi Stéphanie şi Ali se caută şi se regăsesc mai ales în momentele când în jur miroase a moarte.
Cât timp exploatează filonul instinctelor din cele două personaje tăiate parcă în diamant, filmul lui Audiard e o bijuterie minunat şlefuită, cu poveste credibilă şi puternică, cu ritm, emoţie şi poantă, cu public captiv şi emoţii variate. Imaginea lui Stéphane Fontaine, înţesată de orbitoare cadre contre-jour căutând parcă lumina din miezul luminii, slujită de un montaj subtil şi inteligent (antologică lunga secvenţa de deschidere, înfăţişând călătoria tatălui şi a fiului, un fel de amplă frază cinematografică din care monteurul Juliette Welfling a tăiat conjuncţiile şi prepoziţiile, fără a afecta în vreun fel înţelesul, dar întru sporirea farmecului), face din De rouille et d'os genul acela de amintire vizuală insuportabil de frumoasă.
Păcat de ultima jumătate de ceas, când scenariul o ia la vale, atenţia şi empatia publicului asemenea, şi când parcă şi camera & montajul îşi abandonează rolurile deştepte de până atunci, îngăduind lăbărţări stilistico-narative regretabile. E porţiunea când instinctele încep să fie explicate, deci îmblânzite şi când povestea capătă iz hollywoodian. E posibil însă ca acest compromis să nu fie chiar inutil. O ştire proaspătă o anunţă pe Marion Cotillard drept câştigătoare a Hollywood Actress Award, 2012, primul dintre trofeele sezonului de premii ce va culmina cu Oscarurile 2013. E o recompensă oarecum neaşteptată, dar meritată pentru o prestaţie care uimeşte nu doar la nivelul tehnicii cinematografice (cum, Dumnezeului, au fost făcute trucajele în care torsul lui Cotillard pare continuarea firească a două picioare amputate?), dar şi la cel al tehnicii actoriceşti ce îi permite vedetei franco-hollywoodiene să joace din priviri şi pomeţi pe puţin o duzină de emoţii dintre cele mai variate, plus tranziţia dintre ele. Instinct de mare actriţă ce clădeşte, de câţiva ani, o mare carieră. Păcat că Audiard nu a luat exemplul starului său şi nu şi-a lăsat filmul integral pe mâna instinctelor.
Notă LiterNet: O cititoare răspunde întrebării autorului despre trucajele filmului cu un link şi o fotografie:
Citiţi cîteva detalii despre trucaje aici.