Cu prilejul lansării filmului După dealuri la Vaslui, un protopop local a declarat că "acest film va aduce o imagine proastă asupra poporului român şi asupra Bisericii noastre, mai ales în comunităţile şi popoarele care nu cunosc realităţile noastre. Noi nu avem aşa ceva. Cazul de la Tanacu a fost un caz nefericit, iar filmul este o ruşine."
Din declaraţie, nu reiese de ce filmul ar aduce o imagine proastă asupra poporului şi asupra Bisericii, nici de ce filmul ar fi o ruşine. Pare clar însă că filmul strică imaginea României pe plan extern (o obsesie în politica românească a anului 2012, cât şi în discursul noului ICR). Cheia acestei reacţii se află însă în propoziţia misterioasă "Noi nu avem aşa ceva." Cu stângace pudoare, protopopul vrea să spună că nu a putut să privească filmul lui Cristian Mungiu cu ochii inocenţi ai spectatorului neavizat, dar curios să descopere lumea pe care i-o propune arta unui regizor. În schimb, l-a văzut cu ochii celui care se indignase deja aflând din ziare despre interpretarea pe care a dat-o regizorul filmului său. Anume că După dealuri ar fi un film despre dragostea dintre două femei şi libertatea de a alege propriul drum în viaţă. Pentru protopop, va fi fost de ajuns această interpretare ca să conchidă că Mungiu a făcut un film scandalos despre nişte călugăriţe ortodoxe lesbiene. Lăsându-se ghidată de chiar declaraţii ale regizorului, o parte a presei internaţionale a rezumat filmul în acelaşi fel, dar, se înţelege, nu cu indignare, ci cu satisfacţie. Din păcate! Căci filmul este mai subtil decât interpretarea pe care au ales să i-o dea şi regizorul şi protopopul.
Când vorbeşte despre "noi", protopopul se referă, de bună seamă, la noi, poporul român ortodox şi la tradiţia sa. "Aşa ceva" se traduce prin "homosexualitate în mănăstiri". Dacă noi suntem cei puri, cine sunt cei întinaţi? Răspunsul implicit este limpede: ei, occidentalii, străinii, cu scandalurile lor sexuale cu tot! Ca om al Bisericii, protopopul ştie că noi avem de toate, ca toată lumea. Problema e că, după părerea lui, trebuie arătată lumii numai versiunea propagandistică a realităţii şi nu aceea care ar putea trezi îndoieli ori întrebări. Pe blogurile creştine, mai apare un argument menit să îndepărteze de film un anumit public suspicios în avans. Un argument lipsit de orice consistenţă, dar la care unii credincioşi reacţionează: piesa de teatru Evangheliştii, a unui alt Mungiu (Alina Mungiu-Pippidi), a stârnit reacţii aprinse şi proteste vehemente din partea Bisericii, cu câţiva ani în urmă, când a fost jucată la Iaşi. Deci, scriu diverşi seminarişti ori călugări, la ce te poţi aştepta de la filmul fratelui?
Argumentul legat de numele regizorului, ca şi pudoarea jignită a protopopului, ca şi interpretarea dată de regizor propriului film sunt, din motive diferite, la fel de departe de film cum sunt ierarhii Bisericii care descind în fiecare an în BMW-uri ultimul răcnet, la cinstirea moaştelor Sfintei Parascheva, de sărmanii credincioşi care stau în frig şi ploaie, ore în şir, la cozi interminabile, ca să apuce să-i transmită Sfintei o rugăciune.
După dealuri nu e un film care emană speranţă şi bucurie. Nici un film care să stârnească imediat emoţiile publicului. Nici un film despre călugăriţe lesbiene. E un film în care povestea avansează lent, în tablouri flamande în care lumina pare să rezulte direct din aura personajelor. Este probabil primul film românesc în care publicul pătrunde în intimitatea (reconstituită) de zi cu zi a unei mănăstiri ortodoxe. Ici-colo, cadrele amintesc, ca într-o versiune feminină a comunităţii de călugări ruşi, de Ostrovul lui Pavel Lungin. Tăcerile sunt adesea lungi şi apăsătoare. Dialogurile sună mai autentic decât în multe filme româneşti.
De câteva ori, o vedem pe una dintre eroine rugându-se, filmată din spate. Treptat, umerii îi sunt zguduiţi de plâns. Şi-atât. Nici nu e nevoie de mai mult pentru ca tensiunea filmului să urce subtil, pe nesimţite. Există două scene de semi-nuditate care probabil că vor tulbura o anumită categorie de creştini preocupaţi de tematica păcatului şi a corporalităţii, dar sunt scene de o tandreţe frântă şi de o imensă tristeţe, care descriu viaţa celor două fete - copii abandonaţi - mai bine decât orice predici despre iubirea aproapelui şi mila faţă de sărmani.
După dealuri sfidează reţeta filmelor despre / cu exorcisme, lăsând în urmă clişeele şi efectele speciale. Cine se aşteaptă să fie ţintuit în fotoliul de cinema, de groază, să i se facă părul măciucă de urlete îngrozitoare şi să nu mai doarmă noaptea amintindu-şi vocile tenebroase care ies din gura demonului, va fi profund dezamagit. Scenele care povestesc slujbele de dezlegare de duhuri rele sunt discrete şi tragice ca baletul unor berze negre surprinse de un potop de zăpadă.
Regizorul a evitat să-şi presare filmul cu metafore cinematografice în stilul Mihalkov sau Pintilie. Povestea e aparent lăsată în voia ei, să-şi facă drum în imaginaţia publicului.
Este dragostea faţă de celălalt în stare să schimbe datele acestei lumi cu sufletul înţepenit în frici de toate felurile? În declaraţii, Cristian Mungiu spune că da, despre asta e vorba, despre libertatea de a pune toate întrebările şi de a alege. În film, acest lucru nu se vede şi nu se simte. Deşi trec prin situaţii grele, printr-o experienţă-limită, de viaţă şi de moarte, personajele rămân neschimbate de la început până la sfârşit, ceea ce le face aproape neplauzibile. Cu excepţia Voichiţei care, spre final, capătă curaj, nici Alina, nici călugăriţele, nici preotul, nici poliţistul nu par să iasă din încremenirea lor. Feţele le rămân aceleaşi, atitudinile aceleaşi, vorbele aceleaşi ca la începutul filmului. Credinţa în Dumnezeu pare să existe numai ca un decor sau ca un costum de recuzită. Altminteri, nu are nicio consistenţă şi nicio credibilitate. În film se văd călugăriţe, icoane, chilii, haine monahale, dar imaginile descriu o lume fără suflet, incapabilă de compasiune, înţepenită într-un timp interior mai degrabă chinuit de fantasmele păcatului decât galvanizat de strălucirea Învierii. În acest sens, un public creştin nu-şi va recunoaşte în film nici valorile, nici atitudinile, nici tăria de caracter a credinţei autentice. Va spune, precum protopopul de la Vaslui, că nu asta e credinţa adevărată. Cu siguranţă că nu. Dar tocmai de aceea filmul merită văzut.