Alina şi Voichiţa sunt prietene din copilărie şi împărtăşesc aceeaşi istorie personală, petrecându-şi prima parte a vieţii într-un orfelinat. În disperarea de a-şi repara rădăcinile rupte şi de a putea fi integrate în societate, cele două protagoniste găsesc în prietenia lor un centru de greutate afectiv care să le ofere stabilitatea pierdută. Însă despărţirea lor, ca o consecinţă nefericită a mediului social precar în care trăiau, le forţează intrarea în lumea reală fără nicio resursă de autoapărare.
Alina, părăsindu-şi părinţii adoptivi, pleacă în Germania pe urmele "visului occidental". Voichiţa, rămasă singură, se călugăreşte fiind convinsă că rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu îi vor alunga sentimentul singurătăţii. Spre deosebire de Alina, Voichiţa împrumută profilul cuminte şi umil al maicilor, acceptând necondiţionat regulile stricte ale mânăstirii şi al unui model de viaţă impus fără drept de apel.
În cazul personajului Alinei, starea de ambiguitate pe care regizorul o menţine în prima parte a filmului este depăşită pe la jumătatea peliculei, în momentul în care aflăm cauzele dezechilibrului său mental şi social, de abandonul parental şi acceptarea mai mult formală a unei familii adoptive care nu se ridică nici pe departe la nivelul unor părinţi naturali. După aflarea acestor detalii, imaginea protagonistei devine umană şi vulnerabilă. Din prietena agresivă şi impulsivă a Voichiţei, care vrea cu orice preţ să o smulgă pe aceasta de pe drumul călugăriei, ajungem să o percepem pe Alina ca pe un copil sensibil, crispat emoţional, care-şi leagă cordonul ombilical de o prietenie înstrăinată, nealimentată de mult timp. În timp ce Voichiţa se luptă cu devotamentul religios şi datoria pe care o simte faţă de prietena ei, Alina pare aproape în totalitate manevrată de nevoia de afecţiune, o afecţiune care să-i calmeze reflexele agresive de autoapărare şi care să-i ofere ceea ce niciodată nu a avut: protecţie.
În comparaţie cu temperamentul impulsiv dar plin de căldură al Alinei, Voichiţa apare mai degrabă rezervată, uşor detaşată de prietena ei din copilărie. Raportul dintre ele este diferenţiat de la începutul filmului: sentimentele Alinei faţă de Voichiţa sunt clare şi directe, pe când cele ale Voichiţei par tot timpul judecate de autoritatea credinţei sale. Iubirea faţă de Divinitate se cere a fi exclusivă, unidimensională şi necondiţionată, iar prietenia cu Alina apare ca o denaturare, o profanare a celei dintâi.
Trădarea este, aşadar, relativă la context. Comportamentul tinerei călugăriţe indică faptul că trădarea prietenei sale este mai puţin imorală decât trădarea Divinităţii, pe care o percepem în film ca pe un păcat capital. Într-un fel înţelegem că Voichiţa nu a ales această cale dintr-o credinţă foarte mare, ci mai degrabă din teama insuportabilă faţă de abandon, sentiment care sudează în continuare prietenia celor două fete, făcând-o să reziste până la final.
Blocajul afectiv în jurul unui singur subiect, Divinitatea în cazul Voichiţei, Voichiţa în cazul Alinei, este o formă clară de căutare a unui echilibru acolo unde dezechilibrul emoţional şi social împiedică formarea unei continuităţi în relaţiile cu ceilalţi sau în evoluţia individuală a personajelor.
Tocmai de aceea, iubirea dintre cele două nu are o formă certă. Nevoia unei prezenţe asupra căreia să-şi răsfrângă afecţiunea neconsumată, face ca relaţia lor să penduleze între dorinţa unei protecţii parentale, nevoia de prietenie, şi impulsurile sexuale.
Ultima parte a peliculei este centrată pe profilul Voichiţei, profil care-şi schimbă gradual conturul, trecând de la caracterul docil, supus al călugăriţei, la caracterul plin de voinţă de la final, când încercarea de a-şi ajuta prietena presupune alegerea sfidării regulilor mânăstireşti. Această alegere, deşi prea târzie pentru Alina, reprezintă punctul-cheie al prieteniei lor pentru că, din incinta unei vieţi dirijate de ritualuri şi reguli stricte, Voichiţa face o alegere care-i aparţine în mod exclusiv, aceea de a se solidariza cu prietena ei.
Povestea construită în jurul acestei prietenii oferă o lecţie realistă şi onestă despre una dintre cele mai importante reguli ale creştinismului: iubirea faţă de aproape.
În cel mai recent film al său, Mungiu ne indică faptul că adevărata iubire faţă de aproape se află acolo, printre sufletele simple care nu ştiu ce înseamnă dragostea dar care sunt dispuse să afle mergând umăr în umăr cu rănile şi trecutul lor, mergând mai departe şi ducând fiecare în spate durerea celuilalt, pentru ca totul să fie la fel de uşor ca atunci când te naşti şi primeşti iubire din oficiu.