Şi cu toate că nu reuşim, ne încăpăţînăm şi insistăm să înţelegem lumea complet. Şi După dealuri confirmă aceeaşi încrîncenare. Pe lîngă o serie de greşeli puerile, aproape insesizabile, ale peliculei ("Crede şi nu cerceta!", lacul de pe unghiile maicii Voichiţa (Cosmina Stratan) şi o catapeteasmă cel puţin ciudată şi ne-canonică pentru orice biserică ortodoxă), se comite o eroare uluitoare. E aproape de neînţeles cum de a scăpat în acest întreg scenariu: în aceeaşi balanţă, e pusă judecata lui Dumnezeu şi căile Sale şi judecata oamenilor şi căile acestora. Se evaluează dracii după spasmele şi temperatura corpului şi se stă în faţa lui Dumnezeu "cu porţia". E ca şi cum ai vrea să vezi un cîmp nesfîrşit de flori, prin gaura cheii. Sau ai măsura cerul întreg cu un capăt de aţă.
Dar în mîndria specifică omului căzut, credem că am putea să-L pricepem pe Dumnezeu cu mintea, fără să-I dăm nici măcar cel mai prăfuit colţ al inimii noastre. Credem că am putea povesti şi filma relaţia cu Dumnezeu. Uităm, însă, de oamenii diferiţi-opuşi şi diferiţi-asemenea care se pot uita la noi, dintre care unul stă şi chicoteşte în întunericul sălii şi apoi amuţeşte neînţelegînd, iar celălalt plînge de la un capăt la altul al filmului, adică omul de minte şi omul de inimă. Iată, dacă i-am întreba: "Oare cum e să încerci să-ţi povesteşti relaţia cu Dumnezeu?", ar răspunde: "Nu ştiu, pentru că inima mi-ar ţîşni din piept, fierbinte", ar zice omul de inimă; "Nu ştiu, pentru că Dumnezeu este în mintea mea şi mă pot ruga Lui cînd doresc", ar zice omul de minte.
Paradoxul la care noi lipsim este că, şi pe doamna doctor şi pe Ionuţ îi avem în noi, adică şi omul de ştiinţă şi omul tîmp, şi omul hain şi omul blînd, doar că unul e în lumină, iar celălalt în umbră. Nu ştim care e cine, cînd şi cît. Pe acest ultim om din umbră cu greu îl recunoaştem şi cu greu îl integrăm. Şi cînd, în sfîrşit, parte din omul din umbră am reuşit cu lacrimi, cu durere, dar şi cu linişte, să îl integrăm, ne apropiem de hotarele fiinţei noastre, ne întrezărim limitele şi ni se face dor de Dumnezeu, adică de ne-limitat. E un drum...
Mi-a plăcut modul în care, uneori, a ştiut, alteori, a simţit, Alina (Cristina Flutur) să se zbată... Între aşa numită "jalousie amoureuse" (de care vorbeşte foarte relevant Daniel Lagache în cartea cu acelaşi nume şi explică tot ce vreţi să ştiţi despre starea ei fizică şi psihologică) şi singurătate, Alina se zbate ca un flutur. Pentru ocazia de a o vedea, îl felicit pe Cristian Mungiu. Şi pentru Ionuţ (Ionuţ Ghinea) îl felicit pe Cristian Mungiu. Şi pentru Oleg Mutu şi pentru Cătălin Dordea îl felicit pe Cristian Mungiu. Şi pentru verdele dealurilor şi nămeţii de zăpadă îl felicit pe Cristian Mungiu. Şi pentru că a încercat să nu se dezmintă ca om limitat, ca fiecare dintre noi, negociind ce e ne-negociabil, dar a arătat că cerem voie "frumos" să ne aprindem o ţigară şi că preferăm să rămînem în mocirlă, pînă la capăt, şi pentru asta îl felicit şi îi mulţumesc. Dar pentru a dori să mestece o gumă prea mare pentru gura lui de om, nu l-aş felicita. Pentru o pălărie prea mare pentru capul său, nu l-aş felicita. Pentru o gaură a cheii prea neîncăpătoare, nu l-aş felicita. Pentru posibilitatea dată nouă, oamenii de minte, să încercăm să înţelegem cu un organ nepotrivit şi realitatea şi lumea duhurilor, nu îl felicit. Pentru că filmul a stîrnit în noi omul lacom de explicaţii şi nerăbdător cu voia lui Dumnezeu, nu îl felicit. Pentru că suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin pregătiţi pentru a înţelege cu inima, iar mulţi dintre ochii ce au venit să vadă au întrebat la final: "Atît? Şi care-i concluzia?", nu îl felicit. Pentru că ne-a dat posibilitatea să ieşim din beznă, cum putem, fiecare dintre noi, nu am cum să-l felicit. Nu e nici drept, nici în duh de pace. Şi a obţinut doar premii...
Aproape de cer de-am fi şi tot ne-am întreba pătimaşi şi am şi aştepta răspuns (tot de la noi, noi ce "putem şi ştim" toate): oare îmi lipseşte ceva pînă ajung? Şi oare, mai e mult?