Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  După dealuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Distant - După dealuri


octombrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Alina şi Voichiţa au fost cele mai bune prietene într-un orfelinat din Moldova. Odată majore, Alina a plecat să lucreze în Germania, iar Voichiţa a intrat într-o mănăstire. Alina revine în ţară după cîţiva ani pentru a o lua şi pe prietena sa în Germania. Ajunsă la mănăstire, Alina constată că Voichiţa s-a schimbat. Pare că a renunţat la aspiraţiile mundane şi la iubirea pasiune, a îmbrăţişat calea credinţei şi (se) împărtăşeşte din iubirea agape. Alina, măcinată de pasiunea pentru Voichiţa, nu înţelege cum cineva poate renunţa la o fiinţă umană pentru o himeră. Voichiţa ar dori să îi arate Alinei că decizia sa, noul său drum, însumează binele pe care îl visau ele, cîndva, în iubirea lor. Şi că acolo, în mănăstire, în apropierea de Dumnezeu, ea şi-a găsit liniştea. Însă dorinţa Voichiţei nu este foarte sigură, chemarea Alinei nu o lasă indiferentă şi nu o poate îndepărta categoric. În conflictul care se naşte în mintea Voichiţei, iubirea pasiune şi iubirea agape se mistuie reciproc, ea amînă să ia o decizie categorică, ceea ce va duce la un declin treptat al Alinei, pe un drum care va urma - ca schiţă a evenimentelor - întîmplările de la Tanacu din 2005.
 
Însă ultimele minute ale filmului vulgarizează povestea, fapt ce ridică semne de întrebare importante în ceea ce priveşte încercarea lui Cristian Mungiu de a vorbi despre dificultatea de a înlocui pasiunea cu credinţa sau despre felul în care absenţa persoanei iubite mistuie fiinţa umană. Datele prezente în secvenţele de final, coborîrea în social prin intermediul întîmplărilor care succed moartea Alinei, lezează personajele din film (dacă vorbim despre reacţia medicului de gardă care primeşte trupul Alinei) şi servesc spectatorilor o morală prefabricată (dacă vorbim despre modul metaforic în care autorul alege să atragă atenţia spectatorului asupra celor văzute, în aşa fel încît raportarea sa morală - a autorului - să fie clar înţeleasă).
 
Realismul cinematografic şi onestitatea auctorială în cadrul unui astfel de construct artistic ar trebui să fie vizibile pe celuloid în înfiinţarea unei realităţi care din punct de vedere reprezentaţional nu arată viaţa, nu povesteşte viaţa, ci are viaţă şi se adresează gîndirii spectatorului tocmai ca forţă vitală. Iar spectatorul priveşte spre ecran ca şi cum ar privi în viaţă, nu ca şi cum ar privi la viaţă. Privitul la viaţă (cum e şi privitul la televizor) este un act în cadrul căruia receptorul primeşte o istorie deja mijlocită de o altă conştiinţă, iar un film care se instituie pe o astfel de practică prezintă o istorie deja judecată de o gîndire. Fiindcă viaţa, atunci cînd e rostită, e întotdeauna rostită dintr-un unghi de observaţie, după ce trece prin filtrele unui analizator. Cînd un proiect cinematografic investeşte în viaţă, singurul punct de vedere care va fi reperat pe ecran este cel al aparatului de filmat. Care, ca subsidiar al vieţii înfăţişate şi pentru a ieşi din capcana ideologiei cinematografice, construieşte un prim discurs: discursul despre cinematografie ca mod-de-a-privi-în-viaţă.

Cînd autorul se retrage din proiect pentru a da voie personajelor să respire propriul aer dispar simbolurile şi mimetismele în raport cu realitatea. Simbolul este întotdeauna un construct intelectual, nu este un dar al vieţii sau al realităţii, ori dacă el este prezent pe ecran, el este prezent acolo ca mesaj pus de autor în (relaţie cu) istoria (re)prezentată. Imediat ce apare un mesaj, construcţia nu mai e una a privirii-în-viaţă, faţă de care gîndirea spectatorului trebuie să se raporteze cumva, similar modului în care se raportează atunci cînd priveşte în realitatea înconjurătoare. Ci e una mimetică, în care autorul caută să prindă pe ecran reacţiile cît mai multor oameni (unii să găsească resorturi care să le permită sădirea unor teorii proprii în cadrul poveştii; alţii să plece din sală mulţumiţi că şi-au găsit punctul de vedere pe ecran), sau una moralizatoare, în care autorul plantează metafore şi simboluri prin care să evidenţieze sensurile speculaţiei sale cinematografice.

Cînd, la final, autorul permite medicului să o admonesteze pe călugăriţa care însoţeşte trupul Alinei (îi spune că va înfunda puşcăria şi îi adresează replici zeflemitoare cu privire la capacitatea călugărilor de a vindeca omul şi cu privire la efectul rugăciunilor acestora asupra oamenilor), el vrea capteze în film şi celălalt punct de vedere asupra istoriei (reale) dinspre care porneşte filmul - precaritatea presei tabloide în cursă după senzaţional şi raportarea umană similară. Pentru că nu o prezintă critic (critica acestei raportări ar fi fost tocmai absenţa reacţiei dure a medicului), ci mimetic (printr-un personaj care jigneşte) şi filmul se contaminează cu substanţa tipului de reacţie reprezentat. Poate că dacă autorul era interesat cu adevărat de viaţa personajelor sale, poate că atunci prima parte a filmului (aceea în care ar fi trebuit să descoperim intimitatea unei mănăstiri şi să înţelegem că acolo lucrurile se derulează după alte reguli decît cele ale lumii laice) nu i-ar fi dat voie să lase acele reziduuri să inunde ecranul.

De asemenea, simbolurile şi situaţiile-clişeu pe care Cristian Mungiu le montează în poveste merg împotriva încercării sale de a privi onest personajele şi faptele relatate pe ecran; clişeul seacă viaţa de un element esenţial, ineditul, iar simbolurile transmit spectatorului o anumită cheie culturală de lectură, montează în poveste o serie de sensuri care nu aparţin vieţii, ci interpretării acelei vieţi. Un prim moment de acest gen (un clişeu) e chiar în debutul filmului, cînd cele două prietene urcă dealul spre mănăstire. Aproape de vîrful colinei, Alina se opreşte şi priveşte spre aşezarea din vale, apoi spre locul în care se află mănăstirea, ca şi cum ar pune în balanţă cele două lumi (pentru a pregăti spectatorul pentru ceea ce avea să descopere: conflictul ce va frămînta mintea Voichiţei). Această secvenţă va avea ecou aproape de final, după moartea Alinei, cînd doi poliţişti vin să cerceteze locul în care a murit tînăra. Chipul înlăcrimat al Voichiţei este focalizat în planul îndepărtat al imaginii şi tronează peste chipurile pietrificate ale măicuţelor şi peste cele ale poliţistilor şi preotului  - vizibile în ceaţă, în plan apropiat, - care organizează o reconstituire a exorcizării. E un cadru construit, în care camera de filmat nu mai e suportul unei observaţii obiectiviste, ci e mijlocul prin care este transmisă o imagine poetică, plină de sens. În clipa în care vorbim de o astfel de construcţie, lumea de pe ecran începe să aibă valenţele gîndite de autor, nu semnele distinctive ale vieţii.

Construcţia e observabilă şi în secvenţele următoare ale filmului. Cînd îl caută pe procurorul care urma să investigheze cazul de la mănăstire, un poliţist află că acesta a plecat să chestioneze un băiat care tocmai şi-a înjunghiat mama şi a pus poze pe net cu fapta sa. Imediat ce transmite acest lucru colegului său aflat la volan, parbrizul maşinii de poliţie e împroşcat cu zloată. Zloata aruncată peste discuţia poliţiştilor nu poate fi decît opinia autorului despre senzaţionalismul tabloid atît de vizibil în presa autohtonă.

Construcţia e prezentă şi în caracterizarea personajelor, a căror constituţie nu e dată numai de faptele şi afirmaţiile lor, ci şi prin elemente plasate în mediul lor intim, elemente care să sugereze calitatea persoanelor respective. Cum e cazul medicului care o externează pe Alina, în biroul căruia zărim, pe perete, un calendar ortodox şi o reproducere a Giocondei. E ca o replică ironică adresată de autor personajului, o replică de care personajul nu mai poate scăpa indiferent cît de profesionist ar părea şi indiferent cît bun gust ar dori să exprime în atitudinea sa. În acest sens operează şi referinţele pe care le capătă cele două fete: faptul că ar fi fost abuzate în orfelinat (de un domn din Occident care le făcea tot felul de poze), faptul că tatăl uneia dintre ele s-a spînzurat, iar fratele ei este retardat. Datele acestea deja le transformă pe fete în victime (şi sînt aspecte care trimit spectatorul pe o anumită pistă în ceea ce le priveşte pe tinere - lucru ce va fi confirmat pe ecran pînă la urmă: cele două fete vor fi victime absolute).

Construcţia văduveşte proiectul de două aspecte esenţiale, întîmplarea şi ineditul, elemente care ar fi putut certifica faptul că pe ecran e viaţă. Prin construcţie, ecranul e încărcat cu sens şi fiecare secvenţă ajunge să spună ceva. Doar că, de cele mai multe ori, filmul e asemănător radiografiilor jurnalismului de consum, cele oferite privitorilor sub forma unor ştiri care au în spate ideea că nimic nu este interesant dacă nu conţine o fărîmă de scandal: unele secvenţe vorbesc despre comercializarea spiritualităţii, altele sugerează o relaţie homosexuală, alta vorbeşte despre pornografie infantilă, altele arată violenţă, altele arată cum părinţii îşi nedreptăţesc copiii adoptivi. După dealuri e ca un laborator cu mediu controlat, străbătut de gîndurile autorului despre viaţa religioasă şi despre modul în care laicii se raportează la această viaţă.




 Toate articolele despre După dealuri


10 comentarii

  • O cronică pu(r)istă...
    Andrei Gorzo [membru], 31.10.2012, 20:34

    O cronică pur(i)stă, în care, în esență, lui Cristi Mungiu i se reproșează că nu e Cristi Puiu. Dar, în fine, dogmatismul nu e ceva nou la dvs.

    Ce-aș dori eu să-mi explicați e următorul aspect:

    Pe de-o parte , fetișizați "viața" (contabilizați singur recurența acestui cuvânt în text și apoi spuneți-mi că nu-i ușor sforăitoare) și îi reproșați lui Mungiu că "montează în poveste o serie de sensuri care nu aparțin vieții, ci interpretării acelei vieți", unei "anumite chei culturale de lectură". Trec peste faptul că acest purism bazinian a fost luat de multă vreme la întrebări (ca de pildă: chiar există sensuri care aparțin vieții înseși, și nu interpretării ei? oare discursul a la Puiu "despre cinematografie ca mod-de-a-privi-în-viață" chiar scapă din capcana ideologiei?), pentru a observa că și dvs., atunci când rezumați subiectul filmului, evenimentele lui principale, nu evitați introducerea unei serii de sensuri "care nu aparțin vieții, ci interpretării acelei vieți", unei "anumite chei culturale de lectură". Ce altceva vă închipuiți că faceți atunci când evocați o presupusă "încercare a lui Mungiu de a vorbi despre dificultatea de a înlocui pasiunea cu credinţa sau despre felul în care absenţa persoanei iubite mistuie fiinţa umană"? Ce altceva faceți decât să vă aplicați propria cheie culturală de lectură - eros vs. agape etc.? Și ce vă face să credeți că Mungiu a "încercat" - sau că trebuia măcar să încerce - să vorbească despre aceste lucruri (și nu despre altele)? Cu ce e superioară cheia dvs. cheii care apare în declarații precum cea a Tatianei Niculescu Bran, potrivit căreia alegerile celor două personaje au la bază "reflexele de ființe singure, speriate, cu identitate socială și sexuală confuză", de "copii mari care încearcă disperați, în tot ceea ce fac, să-și depășească spaima de abandon"? Sau cea a lui Mungiu, potrivit căreia, "în ziua în care au ieșit din orfelinat, ele dispuneau de un număr foarte redus de alegeri pe care puteau să le facă"?



    • RE: O cronică pu(r)istă...
      Lucian Maier [membru], 31.10.2012, 21:57

      Eu nu ii reprosez lui Cristian Mungiu faptul ca nu e Cristi Puiu, doar incerc sa arat ca filmul nu respecta afirmatiile pe care autorul sau le-a prezentat publicului in interviurile pe care le-a acordat in presa nationala a ultimelor zile (cel din Gazeta Sporturilor* fiind elocvent in acest sens): unde vorbeste despre detasare fata de personaje, despre neinterventie, despre onestitatea privirii. Eu am incercat sa arat ca nu e chiar asa.

      In ceea ce priveste faptul ca eu interpretez filmul atunci cind spun ca Mungiu ar reliefa „dificultatea de a inlocui pasiunea cu credinta...”, sau in relatie cu iubirea agape si iubirea pasiune: sint total de acord, eu interpretez! Lucru pe care l-am subliniat in text cind am spus ca in povestea lui Mungiu exista stimuli care te invita sa cresti pe marginea ei tot felul de teorii proprii. Si tocmai prin aceasta subliniere (si in raport cu datele oferite de film) doream sa arat ca aceste interpretari sint putin deplasate. Ca uneori sintem prea poetici si dam prea mult credit unor filme care nu merita atitea laude, ca uneori ne caznim prea mult sa scoatem la liman (cu tot felul de teorii pompoase) filme care nu au prea multe calitati. Sau ca uneori ne lasam inselati de succesul pe care il au aceste filme si cautam motive pentru care filmul trebuie sa fie bun, in ciuda celor vizibile de pe ecran.

      Si privitul in viata e o constructie, deci si acest tip de demers formeaza o ideologie. Dar faptul ca e dezvoltat in paralel un discurs al cinematografului despre cinematograf submineaza ideologia prima (faptul ca si istoria infatisata „ca viata” e tot o constructie) si face din constructie o conventie.

      Dincolo de aceste aspecte, poate ca ar fi frumos sa renuntati la acest tip de interpelare... militienesca!

      * http://www.gsp.ro/gsp-special/superreportaje/regizorul-cristian-mungiu-despre-echipa-lui-de-suflet-bufonii-din-liga-1-si-cum-e-sa-faci-film-la-noi-in-romania-fiecare-zi-trece-ca-un-razboi-368248.html


  • Also...
    Andrei Gorzo [membru], 31.10.2012, 21:27

    ...felul în care interpretați statement-ul auctorial din final - cel cu ecranul care se murdărește. Pentru dvs., înfloritura respectivă (pe care o coroborați cu discuția dinainte dintre polițiști, despre o crimă senzațională) "nu poate fi decât" opinia autorului despre presa românească. Dar de ce "nu poate fi decât" aia? (Tot așa cum, potrivit cronicii dvs. la "Marți, după Crăciun", mișcarea aia de cameră de la soție la soț "nu putea fi" decât o înfierare a acestuia din urmă - de către autor - drept călău...) De ce nu poate fi și un statement despre cât de greu e să vezi clar? Ceva de tip: "În cea mai mare parte a timpului, privim realitatea prin geamuri murdare. Filmul pe care l-ați văzut a fost o încercare de a privi clar. Peste câteva secunde se va termina, cortina de impurități va coborî din nou blablabla.: (În sprijinul interpretării mele vine numărul destul mare de elemente sau de "semne" din acea secvență, elemente sau semne dintre care dvs. ați ales doar crima, ca să conchideți că "nu poate fi" vorba decât despre presa tabloidă...)

    • RE: Also...
      Lucian Maier [membru], 31.10.2012, 22:16

      sigur, cu acest "nu poate fi decât" am fortat putin lucrurile (puteam gasi formule mai dulci, la conditional optativ, prin care sa nu fiu categoric). insa, in relatie cu standardele pe care autorul insusi le propune si odata ce alege sa prezinte tot felul de „coincidente” graitoare – cum e aceasta, cu zloata –, am zis ca o expresie categorica e posibil sa sublinieze si mai tare neajunsul proiectului.

  • Bun...
    Andrei Gorzo [membru], 01.11.2012, 00:30

    Bun. Suntem de acord că, în pofida unora dintre declarațiile lui Mungiu (că n-a intervenit ș.a.m.d.), ceea ce pune el în scenă e o anumită interpretare a evenimentelor, într-o anumită cheie (ideologică).

    Acuma: ce anume face ca interpretarea și punerea ei în scenă să fie inferioare estetic?

    Spuneți că icoana și Gioconda din biroul doctorului funcționează ca o pereche de coarne puse personajului - o zeflemea auctorială care anulează orice efort de a-i da personajului și alte laturi/fațete (ca de pildă o anumită blândețe față de bolnavă și un anumit profesionalism - o diagnostichează corect). Dar de ce vi se pare că celelalte laturi ale lui sunt anulate? Doar Mungiu și-a dat osteneala de a le include în reprezentare. Oare la mijloc nu e mai degrabă dificultatea dumneavoastră de a lua simultan în considerare toate semnele pe care vi le pune la dispoziție filmul? Dvs. sunteți cel care tinde să tranșeze, să se fixeze într-un sens univoc - la fel ca în cazul zloatei de pe parbriz. Mai departe, vi se pare că ieșirea anti-măicuțe a celeilalte doctorițe "ar contamina" tot filmul (pentru că Mungiu ar lăsa-o necriticată, nepusă în balanță cu nimic altceva); dar, dacă tot ați fost atât de sensibil la subminarea de mai devreme a colegului ei, de ce nu observați că aceasta "contaminează" la rândul ei poziția de autoritate de pe care e oferit respectivul discurs anticlerical? (Măicuța atacată observă imediat și ripostează.) Încă o dată, aceeași dificultate, din partea dvs., de a gestiona semnele implantate de Mungiu. Lipsa de subtilitate nu aparține interpretării lui, ci lecturii dvs.

    • RE: Bun...
      Lucian Maier [membru], 01.11.2012, 07:47

      Daca eram de acord ca Mungiu ofera o anumita interpretare evenimentelor, atunci discutia trebuia incheiata. Nu fiindca nu mi-ar placea sa discut, ci fiindca, in masura in care Mungiu interpreteaza evenimentele in poveste, cad intentiile sale auctoriale, privirea sa nu mai e etica, indiferent cit veti incerca dumneavoastra sa intoarceti vorbele mele. Iar Mungiu interpreteaza explicit printr-o suita de evenimente pe care eu le-am mentionat in text. Evenimente care pot avea si alte conotatii fata de cele punctate de mine, conotatii chiar opuse celor precizate de mine, daca asta doriti. Pentru mine nu sensul precis e cel mai important aspect, ci faptul ca exista un sens! Si e unul impus de autor! De exemplu, am insistat pe precaritatea tabloida si am zis ca zloata e o referire la presa de consum (ca improasca realitatea cum improasca autorul parbrizul masinii, facind-o mai opaca si mai murdara) fiindca Mungiu spune (in interviul din Gazeta) ca un pas important al documentarii sale a fost sa cerceteze presa din acea vreme. Aici pot fi gasite si alte sensuri – cred ca important pentru onestitatea privirii autorului era sa nu ne dea prilejul unei astfel de discutii.

      De asemenea, eu nu cred ca exista un singur mod valid de a face film – realismul lui Cristi Puiu, sa zicem. Cred in multe demersuri cinematografice, demersuri care au un punct comun – sint bine sustinute: cum este cel al lui Haneke din „Funny Games” (care e controlat la extrem – dar tocmai pe tema controlului, pe tema puterii), cum sint cele gindite de Tarantino, Lynch sau Bunuel, Bergman sau Reygadas (din „Silent Light”, in special), cum e cel al lui Pasolini din „Salo” sau al lui Mungiu din „Occident” (care este cel mai onest film al sau, realizat intr-un repertoriu curat al ideii de film destinat marelui public). Daca spun ca „Dupa dealuri” e un film neimplinit, o spun fiindca declaratiile autorului despre probitatea relatarii sale (declaratii pe care le face si in film, prin modul in care plaseaza – de multe ori - camera) nu sint acoperite in produsul sau final. Asta face ca interpretarea si punerea ei in scena sa fie inferioare estetic in acest caz! In alte cazuri, in „Funny Games” sau in „Salo”, de exemplu, interpretarea si punerea ei in scena sint valide, sint validate prin faptul ca autorii respectivi isi construiesc coerent proiectele.

      Cu medicul: daca Alina nu patea nimic, calendarul si Gioconda pierdeau din importanta. Ar fi aratat doar faptul ca medicul nu e un tip care are gusturi sau eleganta, dar e un profesionist (ceea ce, in absolut, nu e mai putin relevant pentru tipul de „privire obiectiva” infatisat de Mungiu, doar ca ar fi avut un ecou mai mic in demersul sau). A realizat ca pe Alina nu o mai paste niciun pericol si, in consecinta, poate fi externata. Insa odata ce lucrurile escaladeaza, el devine responsabil. S-ar putea sa nu fi fost asa bun profesionist si poate ca trebuia sa faca mai multe eforturi pentru a o tine pe Alina in spital, fiindca era un caz deosebit. Dar autorul ne-a soptit deja: nu ati vazut ce avea pe perete, ce puteati astepta de la un astfel de om?
      Riposta maicutei: ca om simplu, dupa ce iei un pumn de la Mike Tyson, riposta pe care o vei avea e ca nu te mai poti ridica de la podea prea usor. Iar omul acesta simplu era si culpabil prin faptele pe care le-a girat; de altfel, faptele celor de la manastire erau suficiente pentru a pune spectatorul pe ginduri, nu era necesara judecata medicului.

      Pe de alta parte, probabil ca pe dumneavoastra nici nu va intereseaza prea mult ce spun eu. Autoritatea cu care imi vorbiti, faptul ca (imi) adresati o serie de intrebari doar ca sa raspundeti tot dumneavoastra si sa ma puneti la colt – cu aceeasi univocitate pe care mi-o reprosati mie fata de film –, pentru a evidentia ca dumneavoastra aveti piinea si cutitul, arata ca deja stiti tot si ca deschiderea dumneavoastra spre dezbatere are o singura directie: directia dumneavostra.

      • RE: RE: Bun...
        Andrei Gorzo [membru], 01.11.2012, 09:02

        Ați scris:


        "Pe de alta parte, probabil ca pe dumneavoastra nici nu va intereseaza prea mult ce spun eu. Autoritatea cu care imi vorbiti, faptul ca (imi) adresati o serie de intrebari doar ca sa raspundeti tot dumneavoastra si sa ma puneti la colt – cu aceeasi univocitate pe care mi-o reprosati mie fata de film –, pentru a evidentia ca dumneavoastra aveti piinea si cutitul, arata ca deja stiti tot si ca deschiderea dumneavoastra spre dezbatere are o singura directie: directia dumneavostra."

        Sau, după cum ar fi reformulat Groucho Marx: "Hey, you big bully! What's the idea of hitting that little bully?"



        • -
          Filip Muresan, 07.11.2012, 04:52

          Cum ati putea explica, domnule Gorzo - in lumina explicatiilor despre ars poetica proprie oferite de domnul Mungiu cu privire la folosirea "planurilor lungi" - obfuscarea unei taieturi subtile(adica e pe intuneric) de montaj in momentul primei inlantuiri a "posedatei" de langa fantana in care crucea dispare subit in momentul taieturii, pentru a fi urmata de un zgomot asemanator lovirii unui corp in stil hollywood, adica expresiv in sensul vatamarii exagerate? Efectul obtinut este foarte clar, ii da cu crucea in cap!

  • In sfarsit...
    Ioan A., 01.11.2012, 19:00

    Citind cronica (si toate celelalte cronici si recenzii) si comentariile polemice de mai sus, nu vin "sa dau dreptate" cuiva, nu acesta e rostul mesajului meu, ci sa remarc, plin de speranta, ca (mai) exista si curaj in critica romaneasca de film. A lipsi filmul lui Mungiu si de critici reale e ca si cum l-ai incuraja pe talentatul cineast sa produca in viitor "orice se poate numi cat de cat film, ca noi tot o sa-l iubim!".
    Pacatul nostru cel mai mare e ca ne place sa stam in duba aia cu parbriz soios si sa asteptam, inghitind mecanic orice ni se ofera ca sa nu fim obligati sa iesim si sa descoperim noi insine "cum sta treaba", arestul caldicel (bibliografic, filmografic, ideologic sau de conjuctura), de care beneficiem ca si critici, punandu-ne la adapost de interventii sincere sau intentionate (spre bine sau spre rau, ca de obicei, alb sau negru, pentru ca griurile au disparut toate in peliculele romanesti). Iar cand cineva ne sterge un colt, sarim pe el si-l apostrofam ca nu l-am rugat noi sa stearga parbrizul, ca ce? vrea "bani" de la noi?!
    Din acest motiv am zis in titlu in sfarsit, adica in sfarsit cineva care e lucid, chiar si Dupa dealuri stand. Adica meritul nu e ca uite, domnule, a cautat minusurile, ca asa ne place noua romanilor si a vrut sa fie mai cu mot, ci pentru ca le-a indentificat. Pentru ca erau acolo. Si au fost evidentiate tocmai de creator, prin interviurile si discutiile despre film. Mai exact prin discrepanta dintre acele "spuse" si ce se vede pe ecran. Dar pe domnul Mungiu il iertam pentru ca in afara de facerea unui film, mai e si promovarea, mai e si bugetul, e mult marketing. Dar critica?! Tot cu astea se ocupa? Cu promovarea, cu ""bugetul", cu marketingul?!
    Iar in ce priveste discutia "de baza - baziniana - sau de varf - piramidala, ierarhica" dintre cei doi, nu pot spune ca e folositoare pentru altcineva decat pentru cei doi implicati.
    Pentru ca orice ar spune domnul Mungiu si orice ar declara, fie prin interventii mediatice fie chiar prin filmul Dupa dealuri, componenta ideologica, neobiectiva cel putin spus, chiar provocatoare pentru o larga masa de romani, se regaseste ca o rama in film. La sfarsit, asa cum a depistat corect autorul cronicei de fata, prin acel medic care tusea sentinte, dar si la inceput, prin "tablita nebiblica" agatata la poarta manastirii. Exceptand faptul ca nici chiar la Tanacu nu exista o astfel de tablita (nu uitati ca manastirile romanesti sunt asaltate in mod egal si de turisti care nu sunt ortodocsi, daramite crestini), motto-ul fals atribuit traditiei crestine (crede si nu cerceta - chiar daca multi dintre crestinii de ieri sau de azi il urmeaza cu evlavie si fara intrebari) nu face decat sa demonstreze propunerea unei chei de vizionare, o lupa prin care ochiul spectatorului sa poata descifra compozitia cinematografica si, in fine, o declaratie a felului in care percepe autorul lumea pe care o descrie. Sper sa nu se fi dedat si el aceluiasi principiu.
    Filmul ne contrazice si, de aceea, il apreciez ca bun. Dar fara a fi unul reusit. Intentiile (bune, de altfel) sucomba deseori, Mungiu nefacand altceva decat sa exploateze la maxim, contrar declaratiilor, cazul Tanacu. Aducand in discutie trecutul cetos al fetelor, aruncand indicii spre relatia lesbiana, inventand o serie de detalii din prefata tragicului eveniment, completand astfel tabloul tusat la maxim al presei locale si nationale, nu aduce nimic nou. S-a inscris benevol si dintr-un inceput intr-o tabara. Filmul e argumentul suprem. Si stateam chirchit in scaunul multiplexului (unde calitatea a fost cea asteptata) si ma temeam sa nu se intample ce s-a intamplat. Caci, in proportie de 90 la suta, Mungiu a fost fidel ideii initiale. Imaginea a fost fidela obiectivismului declarat. Jocul actorilor, pentru care premiile la Cannes sunt mai mult decat meritate, exceptional si fidel unei "vieti" pe care sa o observi. Si pe care chiar sa o traiesti. Dar autorul nu s-a abtinut. Si prin rama de care vorbeam a distrus toata frumusetea filmului care putea fi. Ca strainii l-au apreciat, nu inseamna ca nu are minusuri. Ca strainii l-au inteles altfel decat il intelegem noi, nu e o noutate. La fel a fost si cu 4,3,2. Si, stand cele 150 de minute si urmarind ceva ce stiam deja, am descoperit Dupa dealuri...alte dealuri. Mie mi-ar fi placut sa vad un film despre oameni - asa cum sunau intentiile, despre prietenie ca in 4,3,2 (si nu doar despre avortul in comunism), despre necesitatea unui dialog real - asa cum suna declaratiile - cu privire la felurile credintei si manifestarile ei, si nu despre susoteli pe marginea cazului Tanacu. E un film bun, fara indoiala. Pe alocuri remarcabil. Dar un film mare? Un film universal?

    • RE: In sfarsit...
      Andrei Gorzo [membru], 02.11.2012, 01:41

      Potrivit descrierii Tatianei Niculescu Bran (din cartea pe care n-ați citit-o și care, după știința mea, n-a fost contestată în această privință), tăblița aceea exista, exact cu acea inscripție.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 După dealuri şi Aferim! accesibilizate pentru nevăzători, Marian Rădulescu
 După dealuri de la Festivalul de film newyorkez de la Lincoln Center, Roxana Pavnotescu
 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - După dealuri, Marian Rădulescu
 După dealuri - proiecţie specială @ cafeneaua culturală , Marian Rădulescu
 Posibilităţile lui Mungiu - După dealuri, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre După dealuri


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer