Cu un asemenea nenorocit e destul de greu să empatizezi. Mai ales că atunci când mama lui (Cho Min-soo), care îl părăsise imediat după naştere, apare pe neaşteptate în viaţa lui şi încearcă destul de insistent să se insinueze în ea, Kang-do o supune la o serie de probe, destul de neplăcute pentru a fi povestite aici, pentru ca aceasta să-i dovedească că e într-adevăr mama sa. Şi să o pedepsească pentru asta în acelaşi timp. Dar, inimaginabilul se întâmplă şi, pe măsură ce o acceptă pe ea în viaţa lui, Kang-do se înmoaie, începe să simtă lucruri, devine neglijent, iertător şi sensibil în meseria lui de călău şi intră în belea. De aici încep să se complice lucrurile, care oricum nu arătau prea bine nici înainte.
Ca în orice film cu recuperatori, persoanele dragi recuperatorului sunt cele mai expuse pericolului. Însă, poate spre deosebire de multe alte filme, pericolul cel mai mare nu vine atât de mult nici dinspre victimele răzbunătoare, nici din partea şefului care evident a dispus ca angajatul său să fie eliminat pentru trădare şi neascultare. Pericolul vine de mai aproape.
Aproape exclusiv concentrat pe supliciul a două personaje care îşi trăiesc crima şi pedeapsa în cel mai înalt grad imaginabil, Pieta, al optsprezecelea film al lui Kim Ki-duk, încearcă să facă acelaşi lucru pe care multe alte filme ale sale din trecut l-au făcut: testează rezistenţa emoţională a spectatorului şi îi târşâie "privirea" prin acte de violenţă împinse cât mai mult posibil spre extrem, punând în scenă dramele unor personaje în mod clar măcinate de o suferinţă infernală. "Întrebarea care îmi revine de fiecare dată", spune Kim Ki-duk, "e asta: ce înseamnă uman? Ce înseamnă să fii o fiinţă umană? Poate că oamenii vor considera că cele mai recente filme ale mele sunt din nou brutale. Dar această violenţă este doar o reflecţie a ceea ce sunt oamenii cu adevărat, a ceva ce există în fiecare dintre noi într-o anumită măsură".
Pieta a deschis cea de-a treia ediţie BIEFF - Bucharest International Experimental Film Festival (2012) cu o sală arhiplină care ar putea în definitiv să dea impresia că regizorul sud-coreean se bucură de succes la public. Filmul fusese proiectat în premieră la Festivalul de Film de la Veneţia în septembrie 2012, unde a câştigat Leul de Aur, primind în acelaşi timp cronici contrastante în presă, cum era de altfel de aşteptat. Variety l-a etichetat drept un "thriller îngrijit şi în final emoţionant", care "oferă spectatorului amestecul clasic al regizorului de cruzime, inteligentă şi complexitate morală". Una dintre cronicile de pe Indiewire, în schimb, se referă la cel mai recent film al lui Kim Ki-duk ca la "o dramă care în final dezamăgeşte" din cauza caracterului disproporţionat al convenţionalismului turnurilor narative din a doua jumătate a filmului.
Un lucru e sigur. E imposibil ca la un film de Kim Ki-duk, şi mai ales la Pieta, să nu te impresioneze, emoţioneze, scandalizeze, scârbească, enerveze ceva, câte puţin, sau mult, din fiecare. Şi asta e bine, cred. Totuşi; ştiu că e degeaba, dar câteodată mi-e dor de Kim Ki-duk din 3-Iron şi Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring.