În curând, la TIFF, 2013: Pieta

Din motive pe care le ştiu doar cei care au mai fost la TIFF, festivalul acesta nu se consumă cu popcorn şi nachos, ci cu idei şi cu energii bune. Şi asta de la prima ediţie. Avantajul este că, după acea primă ediţie din 2002, au trecut multe alte ediţii foarte reuşite, care au făcut ca "aluatul" începutului să crească, să dospească şi să avem, azi, un TIFF inconfundabil ca atmosferă. Iată, mai jos, un film care generează nu doar idei şi energii, ci şi gustul pentru o cinematografie despre care se ştiu puţine (în afara TIFF-ului, mai ales) şi care poartă amprenta unui cineast intimidant de bun la făcutul de filme (producţie, regie, scenariu) - sud-coreeanul Kim Ki-duk.
 
Titlu: Pieta
Regizor: Kim Ki-duk
Producţie/an: Coreea de Sud, 2012
Categorie la TIFF: Supernova
Un posibil vot al criticii: merită văzut
Un posibil vot al publicului: aşa şi aşa
 
Gang-Do este un cămătar de la periferia unui oraş sud-coreean. Tăcut, solitar, lipsit de orice emoţie, ştie un singur lucru: să-şi schilodească cu sadism datornicii care la rândul lor ştiu un singur lucru, să ceară bani. Totul, însă, se schimbă în clipa când o femeie misterioasă îi intră în casă, pretinzând a fi mama lui. Situaţiile se complică, se adâncesc şi, pas cu pas, sentimente şi scene care păreau să nu existe în viaţa lui încep să prindă contur. Femeia-mamă devine, pentru sadicul cămătar, un balsam care unge rănile şi umple golurile, transformând călăul în victimă a destinului şi ilustrând, astfel, complexul oedipian care justifică metafora din titlu.
 
Treptat, dintr-o aparentă poveste despre violenţă, se iveşte o poveste despre iubire în cele mai imprevizibile şi neliniştitoare forme ale ei. Iubire maternă, erotică, iubire de sine, iubirea ca agonie şi iubirea ca pedeapsă, care acceptă orice. Chiar şi moartea, care, aici, umple tot ecranul. Cât despre lumea în care se consumă vieţile personajelor, ea este, ca întotdeauna la Kim Ki-duk, una foarte unitară din punct de vedere scenografic. Dacă, de pildă, în 3-Iron sau Samaritan Girl predomină decorul steril, imaculat, casnic, în Pieta găsim un mediu format din ateliere industriale. Un mediu murdar şi greu de privit, în care datornicii cămătarului Gang-Do preiau din comportamentul maşinilor şi devin, la rândul lor, automatici. Caracterele sunt duse undeva în afara umanului, în zona tipologiilor fixe, nefireşti, ca în teatrul absurdului.
 
Chiar dacă pare greu de crezut, aceste "uscăciuni" narative şi caracteriale, care compun scenele şi atmosfera din Pieta, sunt, practic, terenul extrem de fertil pe care regizorul Kim Ki-duk cultivă profunzimile poveştii. Tocmai pentru că pleacă de la o asimilare absurdistă a realităţii, care pune preţ pe lipsa de conţinut a limbajului, regizorul reuşeşte să dea importanţă formei, adică gestului, cuvântului, obiectului. Astfel, filmul este o înşiruire de comportamente, unele violente şi erotice, altele groteşti, rupte de o realitate sentimentală care a dispărut de mult şi care a dat naştere, în schimb, unei lumi amorale, coborâte parcă din coşmaruri.
 
În ciuda titlului care păcăleşte prin lirism, Pieta impresionează, de fapt, prin violenţă. Nu e deloc primul film asiatic care face asta şi, în filmografia lui Kim Ki-duk, cu siguranţă nu e prima poveste în care tragedia face apel la orori şi la celebra teorie a recunoaşterii (de data asta între mamă şi fiu). Cert este că acest film e atât de complicat, din punct de vedere uman, încât simţi că trebuie să-l vezi până la capăt. Şi e atât de şocant, mai ales prin final, încât îţi rămâne ca un tatuaj pe creier.