Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  După dealuri

Oamenii nimănui - După dealuri


Revista 22, noiembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul acesta este inspirat din ecranizarea personalizată de către Cristian Mungiu (După dealuri) a cărţii Tatianei Niculescu Bran Spovedanie la Tanacu.

Eşti o femeie tânără. Ai crescut la o casă de copii, undeva în judeţul Vaslui, polul românesc al sărăciei. Mama s-a des­co­torosit de tine fiindcă nici nu a vrut să exişti. Nu avea cum şi cu ce te creşte, dar a silit-o Decretul 660/1966 şi lipsa ba­nilor ca să plătească pe cineva să în­calce legea şi să "scape" de tine. Tatăl tău s-a des­cotorosit de mama îndată ce a aflat că e în­sărcinată.
 
Creşti într-un cămin de copii tare urât şi sărăcăcios. Ceva de mâncare mai ai. La şcoală mergi. Ai chiar şi o dirigintă de treabă. Dar ai un suflet de căprioară spe­riată. Eşti a nimănui, la fel ca toţi copiii din jurul tău. Nici ei nu sunt răi, dar sunt săraci şi singuri. Lângă tine creşte o altă fată, la fel de speriată, dar cu o forţă de sălbăticiune. Vă aveţi una pe alta. Ea te îndrăgeşte deznădăjduit-apocaliptic: dacă nu te are pe tine, e nimic şi nimeni. Viaţa se goleşte de orice nădejde. Tu eşti limanul ei.
 
Când se termină dreptul la traiul colectiv de supravieţuire, fiecare dintre voi e pe cont propriu. Ea pleacă în Germania să vă facă un rost. Tu îţi cauţi o vieţişoară cu un pic de căldură sufletească. Alegi să trăieşti într-o comunitate unită în deznădejdea în societate (căci cea care te vede este prea săracă material şi comunitar), în stat (fiindcă acesta este asistenţial pentru afa­ceri şi libertarian pentru amărâţii sorţii) şi în Biserică (fiindcă este totuşi instituţie şi are destule pe cap în afara voastră, a ăs­tora ai nimănui). Dar ai nădejde în Dum­nezeu, singurul liman al celor fără de liman. Eşti probabil genul "pupătoarelor de moaşte" pe care noi, cei educaţi şi ra­ţionali, îl dispreţuim ironic. Te aciuezi lân­gă "Ma­mi" (o stareţă ad-hoc), "Tati" (un pră­buşit al ex-industriei socialiste, cu iden­titatea şi speranţa profesională dis­truse, convertit în stareţ habotnic) şi lân­gă câ­teva surori la fel ca tine sau fugite din bă­taia pumnilor drăgăstoşi ai "alesului ini­mii". Ai familia ta întru Domnul. Una la margine de lume mireană şi la margine de Biserică. E frig, dar vă încălziţi mâinile cu cartofi fierţi. E întuneric, dar feţele voastre dau încă o dată lumina lu­mâ­nă­rilor. Vocea ta devine mai caldă decât va­tra când poţi să spui: "Tati!". Şi tati vă ocro­teşte, dojeneşte, îndrumă, pedepseşte când greşiţi, aşa cum face tatăl după care ai tânjit.

Ţi-am înţeles starea de martie fără curent, la vatra sobei, curăţând car­tofi fierbinţi în postul Paştelui. Am înţeles-o din copilăria mea transilvană. Ţi-am retrăit-o. Dar deznădejdea de a fi a nimă­nui, nu. Mai mult, acum "predicile" mele principale pleacă de la autonomia personală în jurul căreia îmi construiesc analizele de teorie politică, etică politică şi ideologii de la înălţimea faptului că, spre deosebire de tine, eu am avut şanse în viaţă. Nu am să renunţ la valoarea mea cadru de grija sau de mila ta, aşa, fiindcă te-am văzut imaginată pe ecran după ce te citisem în cartea Tatianei Niculescu Bran. Înainte de lectura Spovedaniei la Tanacu nu înţelesesem despre tine nimic altceva, din mediatizarea morţii prietenei tale, decât că eşti o fanatică primitivă în­tre alţi fanatici primitivi. Varianta că eşti fanatică îmi convenea ceva mai mult în nezdruncinarea dragului meu faţă de unicitatea pură a valorii autonomiei personale. Şi acum cred, la fel de nezdrun­cinat, că, oricât de ai nimănui suntem sau sunteţi, cu autonomia e mai greu, dar liberul arbitru rămâne.
 
Tatiana Niculescu Bran nu a ur­mat calea "confraţilor" ei jurnalişti. A venit să vă înţeleagă şi a scris ca să ne facă să vă înţelegem. A reuşit în mod exem­plar, după părerea mea. Cristian Mungiu a urmat-o, povestindu-vă în imagini, în stilul lui, fascinat de prieteniile între fe­mei (vezi şi filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Cosmina Stratan a devenit tu, aşa cum Cristina Flutur a devenit Alina (Irina) cea plecată între străini să vă caute un rost. Unul pe care tu nu l-ai vrut, pe care ai ales să nu îl ai. Era prea târziu să îţi iei lumea-n cap fiindcă trăiai deja în mica ta familie pământească în care vă aveaţi unii pe alţii. Nu mai eraţi ai nimănui şi, în plus, simţeaţi că vă veghează Tatăl su­prem. Despre noi ceilalţi, oamenii cuiva, cei care avem acces să ne văicărim public (de ce nu, odată ce nemulţumirea este cea mai extinsă experienţă omenească) şi care ne putem trata problemele psihice şi fizice altfel decât prin mortificări ale trupului şi sufletului, nu aveai de unde să ştii. Nu aveai de unde învăţa alternative mai flexibile, mai umaniste ale moralei, la fel ca mulţi alţi români. Volens-nolens, ei suprapun morala cu ceea ce scrie în cărţile unor călugări care au ales retragerea din lumesc şi austeritatea absolută, pos­tu­lându-şi modul de a exista ca singurul moral valid. Unii dintre aceştia sunt au­torii cărţilor care conţin lista păcatelor care trebuie mărturisite şi urmate de penitenţe grele sau de renunţarea completă la ideea că poţi deveni demn (mai ales demnă) de mântuire.

Lectura îndreptărilor pentru spo­vedanie este tragic-comică în filmul lui Mungiu şi totodată e singura scenă în care spectatorii râd pur şi simplu, eliberaţi de grija că au vreo şansă să încerce să scape de păcat. Rar îţi este dat să experimentezi sensurile neaoşe ale fundamentalismului ca atunci când faci lectura cărţilor că­lu­găreşti populare despre păcat, spo­vedanie şi penitenţă. Porunca generală a acestora pare să fie: "Piei Satană!", faţă cu orice ispită a bucuriei de a trăi în ordinea lu­mească. Moartea reală a Irinei şi cea fil­mată a Alinei, provocată de decizia bine intenţionată a lui "Tati", executată cu mi­lă şi grijă de patru "surori" (căci iadul e pavat cu cele mai bune intenţii) este de fapt consecinţa unei vinovăţii morale co­lective. Fata aceasta, îndărătnică, deru­tată, nepotrivită cu lumea în care singura libertate este supunerea, îşi pierde minţile fiindcă nu vrea să se resemneze să îşi piar­dă singurul liman, personificat de prietena ei. Vrea să fie a cuiva, să aibă un sens al apartenenţei pe care, în bejenia germană, nu l-a găsit. Când clachează psihic este trimisă într-un spital în care medicii sunt şi ei miloşi, dar neputincioşi în faţa mulţimii cazurilor şi puţinătăţii resurselor. Când a recidivat violent nu i-a mai rămas decât fuga sau resemnarea în faţa unei morale inuman de severe, din care ier­tarea şi blândeţea lui Iisus par să lipsească. Frica de diavol a câştigat în faţa religiei iubirii. Noi, ceilalţi, trăitori în lume şi cunoscători ai sensurilor morale ale se­cularizării, părem să fi eşuat proporţional în faţa celor de care probabil că nu ne pasă, odată ce nu am găsit o cale să fim şi li­manul lor. Cred că morala poveştii de "După dealuri" este aceea că suntem foarte sterili în cumsecădenia noastră, că ma­ni­festăm o cruzime iresponsabilă faţă de oa­menii nimănui, în consecinţa mi­los­teniei noastre. Nu este nevoie să îi exor­cizăm pâ­nă la moarte. E destul că nu ne pasă efi­cient de existenţa şi interesele lor.




 Toate articolele despre După dealuri


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mihaela Miroiu


Alte articole

 După dealuri şi Aferim! accesibilizate pentru nevăzători, Marian Rădulescu
 După dealuri de la Festivalul de film newyorkez de la Lincoln Center, Roxana Pavnotescu
 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - După dealuri, Marian Rădulescu
 După dealuri - proiecţie specială @ cafeneaua culturală , Marian Rădulescu
 Posibilităţile lui Mungiu - După dealuri, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre După dealuri


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer