Pe scurt, avem de-a face cu două personaje, unul mai "principal" decît celălalt, un regizor (Bogdan Dumitrache) şi actriţa (Diana Avrămuţ) care joacă în filmul său. Deşi ar trebui să filmeze, el se învoieşte de la producătoare timp de o zi, minţind că are o criză de gastrită. Această pauză pe care şi-o ia e pe jumătate justificată artistic (vrea să pregătească mai bine o nouă secvenţă pe care are de gînd să o filmeze), iar pe cealaltă jumătate e justificată de, probabil, criza bărbatului de la 40 de ani (noua secvenţă e o scenă nud pe care actriţa va trebui să-o joace).
Relaţia dintre regizor şi actriţă e caracterizată de o evidentă superioritate pe care el o are faţă de ea. Această relaţie, însă, poate fi uşor extrapolată la relaţia dintre regizorul propriu-zis al filmului, Corneliu Porumboiu, şi spectatorii săi. Bine-nţeles că spectatorul pe care acesta l-a avut în minte cînd a făcut filmul nu e un novice, un obişnuit al mall-urilor şi al cinema-ului hollywoodian, însă chiar şi un astfel de spectator poate intra în dialog cu filmul. Ideea cum că Metabolism ar fi un film ermetic, nu mi se pare aşa uşor de acceptat. Regizorul-personaj îi explică, didactic, actriţei-personaj de ce pelicula nu-i permite să filmeze cadre mai lungi de 11 minute, de ce digitalul nu reprezintă o opţiune viabilă pentru el, de ce ar fi bine să vadă filme de Antonioni (adică îi face şi recomandări), de ce e important să înţeleagă pentru a fi capabilă să "guste" (atît la propriu, gastronomic, cît şi la figurat, din punct de vedere artistic). E ca şi cum Porumboiu ar arunca o plasă "iisusică" prin care vrea să ajungă nu doar la spectatorii deja existenţi, ci şi la cei "necredincioşi", ne-educaţi într-ale cinemaului de artă.
O a doua idee care s-a vehiculat în legătură cu Metabolism şi pe care iarăşi n-o agreez, este că filmul nu ar fi narativ. Avem o situaţie iniţială (regizorul e la filmări), care se schimbă (regizorul se învoieşte de la filmări), avem o dezvoltare a relaţiei dintre cei doi (care are un început, un conţinut şi un final simplu, dar încărcat de emoţie), un moment tensionat din punct de vedere dramatic (în care producătoarea vrea dovezi suplimentare care să ateste afecţiunea medicală a regizorului), o rezolvare a acestui impediment, precum şi un final care rezolvă situaţia iniţială (filmările sînt reluate). Adică tot ce trebuie pentru un scenariu valabil.
Desigur că povestea, totuşi, nu e spectaculoasă; e doar o elipsă, un spaţiu artificial creat de personajul principal între două zile de filmare. La fel cum şi Metabolism este doar un intermezzo prin care Porumboiu îşi devoalează cîteva secrete din "bucătăria" personală. E ca un exerciţiu de marketing, dacă vreţi.
S-a mai discutat, iarăşi, şi despre un soi de punct terminus, o fundătură în care cinema-ul românesc de tip nou, à la Cristi Puiu, ar fi ajuns. Discuţia e deschisă, mai ales că în sălile de cinema apar fel de fel de variaţiuni care mai "de gen" (Love Building), sau mai "anti-gen" (Killing Time), însă înţelegerea diversităţii ca formă de refuz a "minimalismului-neorealist" e o maliţiozitate simplistă. Noile debuturi în lungmetraj nu mai seamănă cu ce face Puiu pentru că avem regizori care îşi caută propria voce artistică şi care îşi asumă riscuri, aşa cum au făcut-o şi cei din generaţia anterioară - vi se pare că Marfa şi banii, Occident şi Furia ar semăna foarte mult între ele? Dar faptul că tineri regizori ca Bogdan Mustaţă sau Iulia Rugină pot face filme care să n-aibă ştaif de festival şi totuşi să poată atrage atenţia distribuitorilor, e şi meritul lui Puiu şi al celor care-i împărtăşesc opiniile estetice. Iar aceştia, "mizantropi" şi orientaţi către propriul univers artistic şi mai puţin către "publicul larg", au pus bazele - oricît de ridicol ar suna - industriei româneşti de film de după 2000, dincolo de subînţelesele Media Pro sau Castel Film.
Iar Metabolism e chiar un film de public, oricît de - din nou - neverosimil sau ridicol ar putea părea. E o invitaţie evidentă la dialog pe care Porumboiu o propune, şi totodată un răspuns celor care nu gustă Noul Cinema Românesc pentru că nu-l înţeleg. Miza filmelor din NCR e indubitabil una estetică, iar dorinţa regizorilor din acest grup nu e aceea de a bălti în orizontul producţiilor ready-made, ci de a duce discuţia la un alt nivel, superior, asumîndu-şi totodată şi un rol de formatori ai publicului. În lipsa unei reviste de profil care să accesibilizeze sau să explice într-un limbaj profan ceea ce NCR produce de mai bine de 10 ani (aşa cum face Moise Guran, de exemplu, cu domeniul economic), se pare că rolul de mediator este jucat tot de NCR, prin filme precum Metabolism.